UN OM INTRE OAMENI - Roman de Camil Petrescu.
In contextul marelui moment aniversar prin care noul regim postbelic a inteles sa marcheze centenarul Revolutiei de la 1848, lui Camil Petrescu i se propune (in februarie 1948) sa scrie o piesa despre Balcescu. Dupa trei zile de lecturi de sondaj pe parcursul carora descopera un erou fascinant si un spirit afin (pe care tocmai de aceea simte ca il poate readuce la viata si, cu el, si lumea lui), scriitorul accepta. Rezultatul: drama Balcescu (1848), apoi si un scenariu cinematografic. In primavara lui 1950, Editura Tineretului ii solicita o nuvela (de circa 100 de pagini) pe aceeasi tema.
Intitulata provizoriu Juramantul lui Balcescu, ea va fi insa abandonata dupa ce in doar cateva saptamani autorul depasise suta de pagini (scrise, in plus, in regim romanesc).
Camil Petrescu crede insa ca revelatia evului pasoptist si a marii figuri a lui Balcescu trebuie aprofundata si detaliata. Va continua asadar sa se documenteze (strangand in 36 de caiete un material enorm, ce tinteste exhaustivitatea - vezi si Aurel Petrcscu, Opera lui Camil Petrescu, 1972) si sa redacteze (amplificand neincetat manuscrisul) o lucrare mult mai ampla, in care se va topi si piesa initiala (preluata adesea ca atare).
Romanul se va numi Un om intre oameni si va aparea (din 1953) mai intai in "Viata Romaneasca"
(incepand cu cartea a doua a primului volum), apoi in volum astfel: . Bucuresti, Editura Tineretului, 1953 (pentru care autorul va primi un an mai tarziu Premiul de Stat clasa I -Proza/1953); II, Bucuresti, Editura Tineretului, 1955; . Bucuresti, Editura Tineretului, 1957 (neierminat, apare dupa moartea scriitorului; desi Camil Petrescu insusi hotarase sa-si incheie cartea cu sosirea lui Balceseu Ia Paris dupa infrangerea I Revolutiei, o idee despre ultimii ani ai eroului asa nun i-a(r fi) imaginat scriitorul poate fi avansata plecand de la tablourile XIV si XV ale piesei de teatru, reproduse chiar, usor abuziv. de unele edilii in finalul romanului).
in anii urmatori Un om intre oameni va fi tradus (in franceza, 1957, germana, 1956-l958, engleza, 1958, maghiara, 1961 etc), reeditat, insa prima editie cu adevarat riguroasa textologic este abia cea din seria de Opere (volumele 4-6) din anii '80 (din pacate nici ca incheiata, lipsindu-i tocmai compartimentul critic propriu-zis).
Deopotriva roman al unei lumi/epoci de rascruce si al unui destin exemplar (care se explica reciproc), Un om intre oameni e o vasta fresca istorica ce recompune cu minutiozitate intreaga atmosfera social-politica si culturala din prima jumatate a secolului al XlX-lea pentru a putea aborda in detaliu momentul revolutionar 1848 si figura lui Balceseu.
In consecinta, sunt puse la contributie mai toate: evenimentele istorice, mari si mici, de la miscarea preliguratoare a lui Tudor Vladimircscu si pana la ajungerea lui Balceseu in Franta dupa esecul Revolutiei, din Tara Romaneasca sau din afara, de la oras sau sat etc. (lipseste insa revolutia din Moldova, desi se intrezareste cea din Transilvania); categoriile societatii, de la domnitori la cele trei stari (hoierimea, marea si mica burghezie, taranimea si protoproletariatul) si de la reprezentantii unor institutii fundamentale (preoti, militari) la outsidcri (haiduci, lumpeni, artisti, intelectuali) ori la invadatorul strain (binevoitor - Kisseleff, ostil Fuad si armata otomana) etc; raporturile dintre ele (contradictii, aliante, conflicte, negocieri etc); mediile corespunzatoare, scenele evenimentelor (sat. conac, han, oras, salon, mahala, manastire, inchisoare, ateliere, teatre, bulevarde si piete, cladiri, vapoare, cazarmi si tabere militare etc.) si decorurile naturale (camp, dealuri, munte, fluviu, marea, Bosforul etc. - de altfel, natura e o intuitie inedita in opera lui Camil Petrescu, exprimata totusi cu mana de maestru); tipurile umane, surprinse in situatii specifice (si tipice), cu reactiile (atitudini, gesturi, comportamente, ganduri), sentimentele si semnificatiile lor; temele si motivele compatibile cu proiectul (temele pamantului, revoltei, natiunii, fortei solidaritatii, libertatii, sacrificiului etc; motivele cartii, bolii, "femeii balane", fiului natural, meritocratiei, Jocului ielelor" etc); nu lipsesc nici ecouri ale personalitatii autorului, dar si ale intregii sale opere anterioare. Desi totul aflueaza "in marele flux al concretului", se pot distinge cateva sub-ansamblc ale naratiunii, intre care trei cu adevarat remarcabile. E vorba de (mini)romanul satului (cu nimic inferior realismului critic al unui Rebreanu, Zaharia Stancu sau Marin Preda) si de cel al Bucurestilor (comparabil cu Bucurestii lui Mateiu l.Caragiale sau Eugen Barbu), prin care capata o explicatie si o justificare cel central, al Revolutiei, dominai de personalitatea lui Balceseu. Avand un caracter tipic (evolutia in mai multi timpi, degenerarea idealurilor in aranjamente ale grupurilor de interese, "emanarea" noilor lideri si eroi, sacrificarea idealistilor de catre pragmatici, "reciclarea" oamenilor si structurilor vechiului regim, adeziunile spontan-organizate etc), revolutia "la romani" isi pastreaza totusi nota specifica. Tragica uneori, dar mai adesea bula, ea semnifica insa, dincolo de toate, nasterea evului nostru modern (cu bolile lui cronice cu tot), a "lumii noastre cea de toate zilele" care, demonstreaza autorul, e deja lumea lui Caragiale (caragialism reabilitat partial de Camil Petrescu pe linia piesei Mitica Popescu), desi din ca nu lipsesc totusi nici eroii (mai rari), de prim-plan sau anonimi.
"Personajele au de regula psihologia si morala clasei lor"
(E. Simion) sau reactiile tipice acesteia; doar cateva figuri privilegiate au o dimensiune interioara proprie. Raman insa nu putine fizionomii memorabile, indeosebi feminine (Sultana, Tita Balceseu, Licsandra, Frusinica Bal-Ceaurescu, "logovipc-ra" Caliopi etc), dar nu numai (Miai, Medelioglu, Farserotu, Heliade-Radulescu -"desfiintat" cu patima, maiorul Lacusteanu etc) si un impunator personaj colectiv, pus in miscare cu mult aplomb regizoral: multimea (satenilor, bucurestenilor ele).
Desigur, eroul-destin (axa romanului) este Balcescu. infrant si totusi victorios prin chiar nobletea infrangerii (aidoma Revolutiei sale), Balcescu intruchipeaza ultima (si poate cea mai nobila) ipostaza a eroului camilpetrescian tipic, dar o ipostaza "revizuita si adaugita".
intr-adevar, ii sunt (si lui) caracteristice: tinuta morala, pasiunea absoluta pentru ideal, luciditatea cristalina (cu reflexii nu o data vizionare), devotamentul pentru o cauza dreapta dus pana la jertfa (insemnat pentru sacrificiu de timpuriu de o boala mortala, Balcescu isi sacrifica la randul sau, ca un alt mester Manolc, dimensiunea privata), demnitatea, gravitatea spiritului (care "supune patetismul unui sever control rational", Al. Piru) etc. Balcescu este insa acel personaj al lui Camil Petrescu care, desi fascinat in continuare de "jocul ielelor", reuseste sa-l aduca pe pamant. Lipsit de infirmitatile predecesorilor sai fictionali ("scepticism zeflemist, cinism dispretuitor, resemnare sau autoostracizare", Constant Ionescu), el are totodata revelatia mantuirii (in sens faustic) de solipsism (ontologic, social) prin descoperirea solidaritatii cu semenii, sub augurii favorabili ai unei epoci "in care exista o coincidenta intre optiunile sale absolute si aspiratiile populare"
(M. Popa).
Rationalist entuziast, Balcescu e un erou intelectual, dar si (in premiera la Camil Petrescu) un erou de actiune, un revolutionar "cu program"
(refacut in roman cu "aproape aceleasi cuvinte ca in articolele social-politice ale persoanei istorice".
Al. Piru), poate primul nostru revolutionar in sensul modern al cuvantului (intelectual-teorctician si om al faptei condusa cu metoda).
Militant energic si sever (fata de miticismul pagubos al altora), Balcescu nu e totusi - in termenii tipologiei camilpetresciene - un Robespierre (fiindca se sacrifica pe sine, nu pe altii), ci un Danton mai ascetic care intelege de aceasta data ca Revolutia (o sansa data Vietii - mai bune) nu poate izbandi decat daca se face cu si pentru oameni:
"omul" exceptional isi extrage acum anteic forta din "oameni", din solidaritatea cu cei asupriti (Ia care indemnase deja Vladimirescu).
Ca si in Nicoara Potcoava al lui Sadovcanu, eroul superior ramane un solitar (e conditia sa originara), dar solitar intru solidaritate, tribun (Balcescu)/duh al norodului (Nicoara) si glas al Istoriei. "Istoric si revolutionar"
(Aurel Martin), "Balcescu poate fi privii ca un principiu unificator al Vietii si al Ideii"
(L. Leonte -tragic ireconciliabile in trecui la Camil Petrescu , pana la (auto)anihilarea reciproca), al Ratiunii si Pasiunii (Ovidiu Ghidirmic), al destinului personal si al destinului colectiv (care aici se explica si se potenteaza unul pe/prin celalalt), intr-o sinteza in care temperatura dramei intelectuale si patriotice (patriotismul ca sentiment metafizic insa, ca o suprema "religie a Patriei", pe linia unui Mazzini) atinge incandescenta eminesciana.
Preocupat acum de restituirea deplina a adevarului unei epoci si al unui destin (adevar garantat prin integralitate), Camil Petrescu produce un roman cu o arhitectura simfonica (ce se dezvolta dintr-un nucleu generativ conflictuallpolemic), care functioneaza ca o totalitate integra(n)ta ce accede la individ prin eveniment, la eveniment prin epoca, la epoca prin ansamblul societatii si la aceasta prin conflictele care o structureaza. Avem de-a face, asadar, cu un roman total (de proportii unice in genul sau pana la ciclul anului 1877 al Iui Paul Anghel) care apeleaza la aproape toate procedeele prozei clasic-realiste: prezenta autorului-dcmiurg (mediat, prin fictiune sau prin comentariul direct); cumulul de sub-formule romanesti (Bildungsroman, fresca sociala si istorica etc); descrierea (de peisaj, de interior, de medii); portretul (fizic si moral, individual si colectiv, obiectiv sau sarjat, in pastel, aquaforte sau xilogravura); strategiile epicului ("evolutia spre eveniment prin epifenomene, prin planul intersectiilor conjuncte sau disjuncte" ori reprezentarea structurilor sociale "in planul simultaneitatii prin procedeele paralelismului", M. Popa; naratiunea contra-punctica si poliperspectiva; "autentificarea" fictiunii prin insertia documentului nud etc); o vibratie lirica de adancime (in neasteptate tonalitati tarziu blagiene sau sadoveniene uneori, de un patetism ardent altadata, amintind de poetul care "vazuse Idei"); reconstituirea atmosferei de epoca (fara exces de culoare insa); evidentierea dialecticii evolutiei indivizilor, claselor, maselor; coexistenta mai tuturor tipurilor de discurs (formal sau ideologic) compatibile cu epoca, a tuturor stilurilor functionale ale limbii (cu maxim respect pentru specificul geografic si istoric) si a intregii game a tonurilor (de Ia cel tragic la cel buf sau polemic si de la patetic la notatia "alba"); tehnica leitmotivului a culorii, a contrastului (conflictului) si a contrapunctului, a "dublei focalizari" a perspectivei temporale (M. Zamfir), dinspre prezent spre trecut, dar si dinspre trecut spre prezent; arta replicii (naturale sau periodice) s.a.m.d. Opera a unui scriitor sortit sa fie mereu "nu al doilea sau al treilea in literatura, ci unicul pe un drum laturalnic, intr-o jungla virgina, in care nu intra decat pionierii"
(G. Calincscu), Un om intre oameni apare la randul sau - rasfrant in oglinzile criticii - ca o creatura fara specie ce contrariaza analiza, urmarita fiind tocmai de aceea de o (cel putin) ambigua notorietate. Nu mira prin urmare ca, dincolo de laudele obligate, receptarea cartii a oscilai intre exaltare (S. Cioculescu, VI. Streinu, M. Zamfir ele.) si minimalizare (E. Simion, Vasile Popovici, C. Ungurcanu etc).
cu argumente servile nu o data de aceleasi aspecte ale naratiunii. Elogiile vizeaza de regula acele elemente care ar face din roman "cea mai interesanta reconstituire a secolului trecut din literatura noastra recenta"
(dupa cum scria in 1984 M. Zamfir) si anume: precizia, bogatia (inclusiv documentara) si anvergura panoramei (re)create de autor; arta portretului (feminin) si al mediilor; justetea perspectivei ideatice si ideologice (atat la nivelul anului . cat si al anului 1948); calitatea "tolstoiana" a stilului si a viziunii (mai putin "ratiunea mistica", M. Popa); noutatea (?) perspectivei propuse de romanul rural (M. Zamfir) etc. Clasificabile in doua mari categorii, obiectiile pleaca tot de la ideea de "reconstituire", punand sub semnul intrebarii (destul de indistinct, de altfel); fie valabilitatea optiunii scriitorului pentru o anumita conceptie artistica (implicit pentru o anumita poetica romanesca. metoda de creatie, viziune filosofica etc), conceptie care ar marca "un recul fata de proza anterioara: spiritul care anima [romanul] este, din pacate, acelasi cu spiritul pe care intentioneaza sa-l reinvie - de secol al XiX-lea"(V. Popovici); fie minusurile aplicarii in practica fictiunii a acestei conceptii. Problema supraliterara (practic indecidabila principial), chestiunea optiunii (artistice) a autorului trebuie insa inteleasa intr-un context mai larg si mai nuantat. Pe de-o parte geneza, structura literara si semnificatiile cartii sunt strans legate de momentul (istoric al) elaborarii ei, cu tot ceea ce presupunea acesta: fastuoasa recuperare legitimatoare a trecutului national (in speta a anului 1848) de catre anul 1948, care marca si prima mare aniversare a Republicii populare; triumful aproape deplin al comandamentelor eticii si esteticii socialiste etc.