Imi imaginez lumea pur spirituala - dar nu spiritualismul searbad al profesorilor de filozofie - ca un peisaj putand fi sesizat cu simturile, dar un peisaj torturat de febre, facand liniile sa izbucneasca la fel unor strigate si sintetizand culorile intr-o alta, necunoscuta, care sa arda ochii si sa fie pentru ei ca o pulpa dezgolita pentru simtul genezic.
E un prilej de continua primenire a creierului, pe care il tine mereu treaz, aceasta copulatie dintre ochi si peisajele erectate, is-cand o percepere a lumii in delir si o agitatie interioara ridicand sangele in artere pana la inaltimea balcoanelor de pe care te arunci cu capul in jos.
Peisajele acestea clocotind departe, necesitand pana la ele un lung voiaj inauntru, dupa ce le-ai atins, iti lasa pentru totdeauna pe limba un gust puternic de esente sublimate, cari fac ochiul intors in lumea obisnuita sa devie - daca nu absent si cenusiu - atunci neastamparat si coroziv, incercand in fiecare lucru o muscatura.
Astfel, dintr-o meditatie care il va fi dus cine stie pana peste cate graniti ale realitatii si din violenta necesitatii de a fi prezent intr-un concret pe care il dispretuia si din care s-ar fi vrut evadat, s-a nascut arta acestui straniu Urmuz care, alaturi de Eminescu, prin zbuciumul si sfarsitul lor tragic, prin incapatanarea de a nu gasi in viata vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsatiile literaturii pana acolo unde peste Ocean le-a dus Edgar Poe si, in Franta, galeria ciudata, de panopticum1, a poetilor blestemati.
Scrisul acestui nu mai putin blestemat Urmuz, oricat ar parea de paradoxal si de traznit, e totusi impregnat cu filonul substantial al unei eterne probleme si eroii lui vor ramane multa vreme in literatura, asa cum numai caraghiosul Don Quijote al lui Cervantes a stiut sa ramana, si cum din atatea frumuseti ale ecranului vor ramane de asemenea doar caraghiosii Buster Keaton si Charlie Chaplin si cred ca nu e greu de gasit corespondente suficiente intre arta acestora si aceea a lui Urmuz. Sarjata si caricaturala la prima impresie, devine dupa un timp tot atat de simpla si de tragic omeneasca.
Pe Urmuz mi-l inchipui in viata - mai ales in viata sociala de mizerabile conveniente - ca pe un copil incuiat de parintii Iui intr-o camera. Acolo, singura lui actiune conforma e o rasturnare a ordinei apasatoare, o schingiuire si o schimbare a sensului utilita-rist al fiecarui obiect cu care a fost inchis.
Astfel, cutia pianului e umpluta cu maruntisurile de pe etajere, lui Napoleon ii sta mai bine cu mustati, obiectelor de pe masa, sub pat si celor de sub pat, in soba.
Aceste simple nazbatii, aceste copilarii carora nu li se acorda niciodata larga intelegere pe care o merita inchid totusi in ele un sambure de autentica si desavarsita tragedie.
La fel Urmuz, prizonier al unei vieti lamentabile, in scrisul lui a facut acelasi lucru.
Traind printre oameni de care il desparteau prapastii de sensibilitati, s-a amuzat - exasperat si tragic - sa insurubeze unuia un capac la spate, altuia un gratar de fript peste in barba - operatii cari, daca Ia suprafata par facile, adancite, se dezvaluiesc a fi fructul unei inteligente ascutite, al unui spirit de observatie deasupra obisnuitului, al unei largi intelegeri a oamenilor si al unei laborioase munci de framantare si de aerisire a stilului, a logicei si a vocabularului, iar cand toate acestea au fost terminate, si-a umplut propriul cap cu gloante de plumb.