Multi isi inchipuiesc ca a scrie in versuri libere este un capriciu sau un mijloc de a evita greutatile versului obisnuit, traditional, si deci, si intr-un caz si intr-altul, n-ar trebui luat in seama - totul ar fi o incercare neizbutita de a inlocui un procedeu de versificatie consacrat de mult si singurul intr-adevar potrivit exprimarei poetice. Cand in Franta cativa streini, ca Viele-Griffin, G. Kahn s. a., au luat, acum vreo douazeci de ani, apararea teoriilor simboliste care cuprindeau ca punct de program si versul liber, li s-a zis: "da, dumneaastra iti sa scrieti versuri libere, pentru ca nu sunteti in stare, ca streini, sa stapaniti versul clasic francez si vi se pare mai usor sa recurgeti la o inovatie care da dreptul fiecaruia sa scrie cum vrea".
Celor care intampinau astfel pe indraznetii inovatori li s-ar fi putut raspunde ca e dimpotriva mai greu sa lucrezi cu mijloace care nu au fost bine incercate mai inainte, pe care nu le-ai primit de-a gata; a urma calea pe care au trecut generatiuni intregi e mai comod decat a-ti taia singur drumul si a-l inlesni altora.
Asa e de fapt si cu versul liber. Numai cei care nu-l inteleg, care-l considera superficial pot sa spuie ca e mai usor sa recurgi la el, pentru ca, intre altele, esti dispensat de rima obligatorie si poti pune intr-un sir orice numar de silabe.
Daca ar fi asa, ar urma ca versul liber nu ne da nici o armonie, ca se reduce la ceva absolut formal, la o iluzionare a cetitorului, caruia i s-ar putea prezenta aceleasi lucruri in proza. La aceasta protesteaza insa atatea versuri libere -intr-adevar, fara rime si cu numar inegal de silabe - care cu toate acestea prezinta o armonie ce nu este deloc mai pre jos, chiar superioara de multe ori, armoniei versurilor traditionale. De unde sa vie atunci aceasta armonie?
Aici este punctul principal al discutiei si cel pe care nu l-au inteles bine adversarii tehnicei simboliste.
Versurile libere - adevaratele versuri de acest fel, pentru ca s-au scris si se scriu multe care nu-si merita numele -se intemeiaza pe principiul armoniei interne, al muzicalitatei stranse intre cele mai mici parti care le alcatuiesc; ritmul lor, variat sau capricios la prima vedere, este o condensare pe care numai cineva cu prejuditii de scoala veche nu poate sa le recunoasca. in versul traditional elementul armonic principal este rima; pe ea o urmareste in continuu poetul ca si cetitorul; dar rima este numai o armonie partiala - armonie finala - a versurilor; cu toate acestea pe ea s-a pus si se pune mult pret in versificatia obisnuita, si de aceea cati nu s-au crezut poeti numai pentru ca rimau cu oarecare indemanare! De aci a urmat ca elementul celuilat al armoniei, si celui mai important, ritmului, nu i s-a dat totdeauna atentiunea cuvenita - daca rima isi producea la sfarsit efectul, poetul era multumit, nu se ingrijea totdeauna daca ritmul era corect. Si mai ales la poetii nostri s-ar putea gasi ina dupa ina, asemenea pacate datorite increderii prea mare in efectul rimei, in puterea ei de a intuneca greselile de ritm. Cu deosebire la Eminescu, s-ar vedea cat de putin isi da sama de armonia interna a versului - pentru ritm Eminescu avea o ureche detesila si cand citim d. e. inceputul Egipetului cu versuri ca acestea: