Dificultatea optiunii pentru valorile contemporane ni s-a revelat in toata splendoarea ei de catre Eugen Lonescu care, dincolo de unele erori, rezuite sau invalidate de timp, ramane inca un Model de critic in instanta. Din aceasta perspectiva, adjudecam acum (1994 - 1995) doar romanul alegoric Viziunea zuinii (224 p., Edit. Albatros, 1982, ed. a Ii-a 1994), scris cu pasiunea obisnuitului sorescian in ceea ce are el mai durabil - alegoria si parabola. De la pastisa, inteleasa ca exercitiu al ingeniozitatii, Marin Sorescu trece prin multe furci caudine ale avangardei din sec. XX, atingand adesea ceea ce se cheama mai generos antiliteratura (Ceea ce nu este cazul cu Trei dinti din fata, Edit. Eminescu, 1977, roman cumva traditional). Am intrat voit in asezonarea stilistica a textului lui Sorescu prin adverbul cumva, fiindca si el joaca un renghi cititorului in Viziunea ziunii, spunandu-i "roman intr-o doara".
Definindu-si scrierea cu o sintagma provenita din uzanta limbii vorbite -intr-o doara-, Marin Sorescu §i-a asimilat bine implicatiile alegoriei lui Ioan Budai-Deleanu, din cunoscuta epopee Tiganiada (1800, 1812), dar si nota corosiva a comentatorului din Istoria ieroglifica (1705), unde Dimitrie Cantemir face, pentru prima data in literatura romana, geniala dovada ca jocul cu masti din teatrul antic poate sa se plieze si pe fabule narative contemporane.
In aceasta ordine a observatiilor, intr-o doara dene o capcana in care au cazut, in 1982, unii comentatori ai scrierii si cenzorii vremii, deoarece autorul, clipind clean, din subsolul inii, noteaza transant ca proza lui este: "in doua parti (Partea intai si Partea a doua), cu un numar suficient de module, fiecare avand un motto intamplator, si cu doua volume de versuri inedite, in afara de text, intitulate "Toiuri si ventuze" (voi. I "Toiuri", si voi. II "Ventuze"), la care se adauga un indice Alfabetic si Cuprinsul".
Transparenta unei atitudini de avangarda, in plin dogmatism, a fost pusa in seama limbajului sorescian care, printr-un joc al sintaxei, sau prin -plasarea gingas-rautacioasa a semnului, care este cuvantul, determina pe cititor sa zambeasca. Dar vai, toate aceste supozitii degajate de forma, ascundeau adevarata zuina a unei ziuni despre libertatea de gandire si , actiune a omului.In fond, scrierea lui Sorescu are in centru faimoasa experienta a grupului de intelectuali transcedentali care, in plin mars al "epocii de aur", s-au "adunat (aleatoriu !) pentru identitatea sinelui. Altfel spus, o "secta", compusa din elitisti, traieste drama descoperirii adevarului, pe alte cai decat cele predicate oficial, asa cum faceau pytagoreicii de pe vremea dictatorului Augustus de la Roma.
Cum pentru toti era o simpla experienta intelectuala - avand in vedere pregatirea academica a fiecaruia - nivelul deconectarii este de banuit ca inregistra cote fine, cu multe subterfugii (citeste subintelesuri), pe care fiecare le decoda public, adica in cercul stramt sau le rotea in coada de paun in libertatea deplina a lumii, vazuta ca spectacol ilimitat.
Saltul inregistrat de la faptul adevarat (care, cand a fost descoperit de "baieti", a fost aspru sanctionat si dizolvat, fara insa a-i impinge pe combatanti intr-un exil siberian sau de alta natura. De, membrii "conspiratiei" reprezentau o parte din forta intelectualitatii de varf si orice extindere dincolo de hotarele cuibului ar fi stricat imaginea Romaniei in lume. Deci, cui prodest ?!) pana la alegorie este intretinut in jocurile sclipitoare ale tensiunii pe care o degaja ironia.
Se cune sa reamintim ca la origine, ironia (gr. eironeia), incadrata in urile retoricii, edentia simularea, jocul grav al implicatiilor dintre adevar si prefacatorie. Ea realiza formularea unei opinii in aparenta pozitiva sau chiar elogioasa, laudativa, care, discernuta atent, se vedea ca este o persiflare ori chiar o batjocura.
Specialistii (romani si straini) ne retin atentia ca "ironia este ca si eufemismul, si litota, uneori, o antifraza, «exprima contrariul a ceea ce vrea sa comunice», dar se diferentiaza prin ceea ce comunica: dispretul, persiflarea, batjocura". Primele doua - eufemismul si litota - "ascund o judecata de valoare pozitiva (). iar ironia ascunde una negativa". Dupa opinia lui Gh.N. Dragomirescu (vezi Mica enciclopedie a urilor de stil, Buc, Edit. stiintifica si enciclopedica, 1975, p. 152 - 154) ironia, prita prin structura ei lingstica, poate fi "antifraza" ("ura de cuvant") si verbala ("ura de gandire").
Ea poate cunoaste si clasificari dupa continut, ori dupa epocile literare care au apelat la ea. De la Platon, Socrate si Aristotel, sensul ironiei a cunoscut diferite nuante. Renasterea i-a largit orizontul de sensuri, implicand-o sau asimiland-o si altor termeni, astfel incat prin iluminismul din secolele urmatoare (in Anglia sau Franta) a fost zibil inlocuita de satira. Secolul al XlX-lea, prin romanticii germani, prin filosofia si estetica post-kantiana, au transformat ironia intr-o arma puternica impotriva spiritului filistin nu numai social, ci si mental. in acest moment a surprins-o si Eminescu - satiricul (vezi chiar formularea lui T. Maiorescu din voi. Poesii, 1883/84 data Scrisorilor cu titlul de Satire).
Suntem obligati sa acceptam o informatie completa despre ironie la Marin Sorescu, cu atat mai mult, cu cat avem conngerea ca partea durabila a operei lui (poezie sau teatru) va ramane cea care construieste texte, unde modul burlesc, parodic tradeaza inteligenta si, deopotriva, tehnica de dispunere- topica/sintaxa sau lexic "sucit", poliedric. Originalitatea lui incon-fundabila in acest nucleu de gandire, ori de pornire se afla. Iar rezultatele raman memorabile, confirmand-o.
A se vedea, in aceasta printa, jocul de margele (de cunte !) intre poezia mimata pentru copii sau adulti, in maniera avangardista, si tipologia scrierii de fata care jubileaza prin metamorfoze de fachir, numai pentru a nu strica sau deforma mesajul. Iar acesta din urma este multiplu, deschis, mereu gata sa primeasca si opinia cititorului.
Asadar, ce urmareste Sorescu prin acest roman ? Nu atat sa-si confirme - si in proza - multiplele posibilitati artistice de a combina cuntele (ars combinatoria), cat de a pune sub lupa marita (=caricaturala) tarele ideologic, moral, cultural si literar dintr-o perioada contemporana siesi.
Ori pentru a-si rasfata talentul (="muza cartitoare"), autorul apeleaza la fabula clasica, in care animalele si pasarile cauta sa conetuiasca dupa modele umane. Si astfel, familia, ca nucleu social de baza, idee pe care orice societate democratica (sau pretinsa a fi asa) o respecta si o intretine, dene punctul de plecare si de sosire in naratiunea derulata. Dar pana aici, in prima parte a romanului, ni se ofera o scriere politica de exceptie, realizata cu un vadit interes pentru absurd, domeniu sau spatiu in care picanteriile de limbaj se reunesc ca la o rapa de gasteropode. Vizuina "animalelor" (a transcedentalilor) este captusita cu "puncte de vedere", "scrisori anonime", "educatia prin munca", "miezul problemelor", "element descompus", "misticism", "colectivul oamenilor muncii", "origine sanatoasa", "apa la moara dusmanului" s.c.l. imi ne sa cred ca in laboratorul de creatie al lui Sorescu au aparut olent sloganurile criticii profesate in "obsedantul deceniu" de Mihai Nocov, Ov.S. Crohmalniceanu, Ion Vitner, Paul Georgescu s.a. Fiindca, descifrand semnificatia prezentei Cocosului, care "se infierbantase pe ideea versificatiei moderne si nu admitea o intrerupere tocmai acum", se rosteste, ca si cand s-ar bate din pinteni (sau cu pumnul in masa, semn de orientare ideologica fixa, grava) ca "suntem in plin avant si traim un moment poetic mare".
Un astfel de limbaj "rupestru", scos la lumina zilei pentru a eticheta totul, deci si literatura, arata ca antenele caracatitei politice zdrobeau in calea lor orice domeniu, netinand in vreun fel seama de specificul sau.
Ca in orice fabula clasica, Marin Sorescu contureaza (nu impune!) un miez "real" din conetuirea animala (Urs, Vulpe, Bursuc, Iepure, Cocos, Cartita, Guit) care, involuntar, trece metamorfozata intr-o familie de oameni, cu atribute de conducere intr-o intreprindere. Era necesara o asemenea "trecere", pentru a largi si aprofunda gama tehnicilor de lucru, ca sa obtina un orizont de lectura supraetajat. Apoi, autorul, nu in putine cazuri, suprapune urile, fiindca "intra realitatea peste noi". Expresia apartine iepurelui (numit cand Iepurila, cand Fara-Cap-si-Fara-Coada, sau matematizat F2C2).
Tot in sfera acelei realitati navalnice intra si "limbajul de lemn", care atingea apogeul in "critica" si "autocritica", in demascarile de sezon si in procesele verbale. Acestea fiind scrise (!), ramaneau adevarate ventuze in biografia cuiva. Sorescu fixeaza aici "psihologia fricii in conditiile terorii moderne", asa cum o vazuse Marian Popa in romanul Dintr-un jurnal de noapte, al lui Sergiu Dan (1970). Capitolul VI - Vulpea se sacrifica inca o data - este o marturie in aceasta printa. Si inca o marturie triolanta despre cum se realizau "ieri" inscenarile, chiar si in ata literara. Sunt puse la contributie, sau aduse in prim-, nu numai cele facute dar si cele gandite. Autorul constata, chipurile, obiectiv, ca Vulpea - impricinata de fapt, "avea de gand sa faca o spovedanie de mantuiala si de ochii lumii, dar cand incepu sa vorbeasca, poate si din cauza ca atmosfera inabusitoare dinauntru ii crease un fel de angoasa si un soi de extaz, se pomeni autode-vorandu-se cu patima, scotandu-si in vazul tuturor trecutul, rascolindu-si cotloanele sufletesti cele mai tainice".
Cel ce scria procesul-verbal, Cocosul, auzind ca Vulpea s-a facut critic literar ("publicase un studiu despre spiritul galic"), devenise foarte atent la acel mea culpa care tot intarzia sa apara.
Biografia vulpii se desfasura numai pe latura negativa a existentei sale : furturi, clenii, jocul de-a teatru avangardist.
Bursucul nu putea sa creada ca este sincera, desi el iubea actritele
"pentru modul in care stiu ele sa apara pe scena, diafane si imateriale, suave si fragede si transcedentale". Cand jocul ia proportii, Bursucul, apoi Ursul i-o reteaza in spiritul epocii.
Primul: "Ar fi cazul sa-ti bagi mintile in cap, cumatra Vulpe, sa nu-ti mai bati joc de realitate si sa te integrezi".
Al doilea : "Spovedania asta se lungeste, se dilueaza, n-ai spus nimic deosebit, ai jucat teatru pana si aici, una spui si alia gandesti" (subl. n., fiindca trimiterile la situatii similare din epoca sunt edente !).
Apogeul modulului - si poate al sectiunii - II atinge lectura procesului verbal. El incrimineaza toate tarele morale sj profesionale ale vulpii, subli-niindu-se ca a fost un "clement descompus" si ca s-a inhaitat cu vulpoiul, un alt element de aceeasi teapa cu ea. Ba mai mult, seara cand juca teatru,
"Vulpea a sabotat pur si simplu repertoriul, umbland dupa aplauze ieftine, a facut concesii gustului indoielnic al unei anume parti a lighioanelor snoabe, mergand pana acolo, incat, in epoca de cel mai mare avant al stiintei si tehnicii, ea facea rabat de calitate" (subl aut.)
Pentru a rotunji aceasta mare satira, animalele, aflate in cumpana unei decizii, fiind invadate de realitatea din afara zuinii (unde ardea un foc, al carui fum ineca "onorata" adunare), la propunerea Vulpoiului, iau drumul unei galerii sapata de el pana ajung (dupa doua saptamani !) in Pestera Gandirii Abstracte. Aci, "deodata totul se lumina, aerul Ie navali in plamani, ochii incepura sa le lacrimeze". Vedeti, zice siret Sorescu, iata doar cateva moduri de a concepe si interpreta realitatea : 1) prin prisma animalelor ; 2) a oamenilor si 3) a suprapunerii etii lor, ata care se defasoara anapoda cand sta sub semnul dirijismului. Rezultatul este un dezastru pentru ambele parti. Triumful ideilor si indicatiilor dene fals, schimonosind programat ata.
Fiind vorba de un spatiu anume ales, decorat cu arabescuri, in Pestera Gandirii Abstracte, limbajul folosit se incarca de neologisme ca-ntr-o conspiratie cu semne criptice, ezoterice. Cuntele angoasa, extaz, absurd, migrena, lizibil, alibi, ingenua, cosmogonic, laser, ambiguu s.a. sunt antrenate in tot felul de jocuri ale exprimarii, din care nu lipsesc calambururile. Omo-grafele si paronimele te intampina cu binete in distinctiile lor semantice date de context: "oameni si fiare, in fiare", "o femeie din topor" (vezi I.L. Caragiale D'ale carnavalului, cand Mita Baston ii replica Iui Nae Girimea " vreau scandal, da pentru ca m-ai uitat pe mine, le- ai uitat pe toate : ai uitat ca sunt fiica din popor si sunt olenta"), (subl. n. M.B.).
Tot calambururi pot fi socotite si expresiile sau explicatiile : panza freatica ne de la panza de ferestrau, a cata conjugare o fi caminul conjugal, "Ia o preistorie frumoasa, o istorie prea frumoasa", "se parea o treaba importanta, de stat degeaba".
Parodierea stilului patriotard, tot mai acaparator si promulgat legic de mai marii zilei, este genial pusa in seama Cocosului, poetul de curte, coordonatorul si modelul literaturii oficiale. Poezia lui (aparuta in "Vocea padurii strabune") se intituleaza Sa nu luam a
"Cocosii sunt inlocuiti cu cucii,
Cucii cu ceasul cu cuc,
Pantofii cu tenisii si cu papucii .
Si daca-mi iau papucii unde ma duc ?
Cantati padurea sa rasune
Ca mai sunt si lucruri bune
(Refren)
Cantati padurea sa rasune
Ca mai sunt si lucruri bune
De ata ce gem!"
In randul auditoriului nu s-a conturat clar daca poezia este optimista sau pesimista ! (Era doar in spiritul epocii a se sili transant calitatea poeziei, pentru a se putea aprecia orientarea politica a autorului). Cei nedumeriti sunt Bursucul si Cartita. Ultima il si solicita pe autor sa le-o explice. Acesta, "batand din pinteni ca un ofiter care da raportul", le atrase atentia ca a vrut sa combata "pesimismul, mancatoria, turnatoria, spertul, rezionismul, veniturile ilicite si risipa de material". Totodata, Cocosul le explica:
"maretia prezentului, increderea in stramosi si in moase",
adaugand:
"Moasele de la sate sunt tot mai bune, iar stramosii sunt tot mai bine mositi".
Se vede, desigur, ca pastisa a capatat coroana regala a unui pamflet antologic. "Omul lor", Cocosul, saturat de propria-i misiune, incepe sa spuna lucrurilor pe nume si incheie apodictic, naucitor :
"de aceea trebuie sa ocrotim padurea, sa nu ne jucam cu focul, sa-nmultim spatiile verzi, sa nu taiem frunza la caini".
Cartita, simbol al galeriilor subpamantene, total nedumerita, uitata de ambianta inalt literara in care se afla, izbucneste printr-o imprecatie :
"- Mai, da' a dracului poezie".
Cocosul incepe formularea raspunsului care ii aparuse in timpul celor sapte ani de detentie, unde a cunoscut tot felul de intelectuali subtiri
("subtiri, ca se subtiasera cu totul, incapeau in urechile acului fara incaltator").
Marin Sorescu, care relateaza din perioada "frigului estetic", nareaza in stilu-i alb/negru intreaga tevatura, in mijlocul careia se afla, vezi doamne, nutnai Stalin.
Odata iesit de la inchisoare, Poetul-cocos dene Cocosul-poet. intai -paza, ordine in gospodarie; in ograda, gilenta, lupta si raporturi, legaturi s.c.l. De aceea acum este sau a promis ca este/>e linie (El nu trebuie sa uite de unde a venit!).
De aceea, le arata ascultatorilor sai cum sa inteleaga o poezie contemporana, ce anume mesaje sa vada in straturile ei lingstice. Bravada sa (demagogia, de fapt) puncteaza avantajele "epocii luminoase", maretia zilelor frumoase care le-au fost date de revolutie.
Acum se explica menirea lui in cadrul fabulei soresciene, Cocosul fiind atoatestiutor - politic, stiintific, dar si literar. Chiar luarea in raspar a unor dezbateri lingstice despre stil sau etimologii i se pare cititorului de bun-augur.
Dar oare este posibil sa enumeram sagetile inveninate ale lui Sorescu adresate maculaturii (lirice, epice, dramatice) din perioada 1950 - 1960, "obsedantul deceniu", cum l-a numit Marin Preda si l-au ilustrat foarte bine atatia altii, vanzarii de frate (=scriitor), turnatoriei adica, pervertirii constiintelor, falsilor dizidenti, mastilor feminine, seductiei lor etc. ?
Ori, pentru atatea domenii ale etii, mijloacele de tehnica trebuie sa fie extrem de variate. Cred ca autorul - impus azi si ca pictor - a simtit nevoia sa-si completeze cuvantul scris, ori poate nivelele lui subtextuale, cu desene, cu ilustratii. Multe dintre acestea sunt desprinse din avangarda interbelica, gen Victor Brauner sau Maxy. Ele sunt un fel de urmuzisme in grafica, a caror intatie la decodari produce autentice delicii.In jocurile copiilor, desenele, in stangacia lor, ascund cateodata geniale adevaruri care le depasesc involuntar varsta. Paradoxurile sunt emise de copii cu o nonsalanta pe care oamenii mari n-o descifreaza decat foarte tarziu sau deloc.In aceasta directie, unele desene - Grota Matei (p. 51), Broasca testoasa pe iaz (61), Broasca testoasa cu sah (68), infaptui zilei sau inceput de cocos (73), In gurade sarpe, vasalut (82), Ventuze (159) - nu fac intotdeauna corp comun cu textul tiparit, ramanand insa strict necesare, la intregul arsenal al intelesurilor degajate de roman.
Tot de avangarda tine si sirul de antipoezii din ciclul Ventuze. Ele sunt elemente demne de indiat ale liantului din sectiune. Deci, langa textul alegoric, in proza, Sorescu a adaugat (intr-o doara !) pe cel in versuri si ilustratiile.
Reproducem cele doua catrene ale poeziei Mita si Anti-Mita :
"Existentialei Mita
I-a rupt traznetul rochita,
Cum facu, cum nu facu,
Ca-n furou ramase, tu !
Asta ii mari-ndoiala
Mitei existentiala,
Acest fapt incoerent
Azvarlind-o-n transcendent"
O asemenea parafraza, amintind de Cica niste cronicari, mai adauga o nuanta la axa manifestului cartitii - zadarnicia celor care din tantar au facut armasar, descoperind pe transcedentali, ca pe niste "dusmani ai poporului", inclinatispre misticism, spre spionaj, spre vanzarea constiintei capitalismului odios. Iata, de ce, Sorescu, intr-o clamare de pastisa, cere "reconditiona-rea oilor batrane reformate".
Notam in treacat ca unele poezii (din cele 24, voi. II, Ventuze) au fost publicate sub semnatura lui Marin Sorescu prin reste, fiind acum puse pe seama lui Iepurila. Unele, de departe argheziene, incanta pur si simplu (Cocoseste, Satiu, intamplare, Vulpea iese, Stanta) ; pe copii mai ales (Bobarnacul, Cum ?, In tatani). Altele au stilul de sueta (Taifun, Razbunare, Cariul), iar altele sunt parodii al unui tip de creatie indicat sau interzis in epoca (Vine, Pe trei spirale, Pss!, Oftat s.a.).
Nu este de mirare ca autorul, intrat in miscarea personajelor sale, le impune saltaret regionalisme din zona lui de bastina : a casuna, cacareaza, flescaita, momental, De Sanchis, la troaca, dejghina, galci, o bura de s.
Pentru cititorul pretentios, adept al stilului epurat de alte adiacente lingstice, termenii de mai sus nu fac casa buna cu nume de scriitori, filosofi, istorici si muzicieni ai lumii: Rilke, La Fontaine, Homer, Th. Mann, N. Iorga, Esenin, Pitagora, Democrit, Kant, Wagner, Debussy, Beethoven. Si totusi
Ca parodia lui Sorescu sa fie completa, el scormoneste si in vulgaritatile "netratate chimic", adica negandite. Fiindca unele dintre ele apartin animalelor, iar autorul, apropiindu-se de "colocile" lor, le inregistreaza si in comentariile sale. Iata cateva : "capul ei", "nisipul, aducandu-i aminte", "timpul acesta", "Fisa asta s-o bagi in ma-ta", "nu ii spunea antilopa, ii spunea antilopula", "ca cel mai tanar", "Ba a ma-ti", "Lupul avea" si multe altele.
Se pliaza ele, din cand in cand, cu expresiile sobre din limbile latina si franceza ?
Cu siguranta ca din conetuirea acestor limbaje, aflate in nuclee soresciene de gandire, a izbutit alegoria si parodia din toate poeziile lui. S-ar interpune in drumul spre exprimarea tiparita a alchimistului micile sarade, care, aici, in roman, impanzesc drumurile de iesire la inteles.
Postasul, iepurele de fapt, care-si oficiaza slujba si in padure (la "adrisanti cunoscuti!"), din cand in cand, "deschidea pur si simplu scrisorile si le cauta de chibrituri".
La prima vedere, citind textul, se poate zambi. Dar daca plasam momentul in contextul complexului mesaj al sectiunii, intelegem ca gilenta facea parte din arsenalul fricii.
O scena de un umor negru il prezinta pe Ursu (director la o intreprindere silca) intr-o situatie degajata, vrand sa faca dragoste cu Vulpea (secretara). Titrata cocheteaza frematator si cu toate ca partenerul este "necioplit", Sorescu se afla alaturi de el (de, grefier al timpului!) si comenteaza otios :