Zaharia Stancu sau poezia prozei referat






Formula realismului liric sub care a fost inregistrata contributia lui Zaharia Stancu la dezvoltarea prozei noastre contemporane se dovedeste in cazul lui extrem de aproximativa, printr-o cuprindere prea larga pentru particularitatile artistice pe care arc pretentia de a le identifica. Orice formula se cuvine de altfel concretizata si detaliata printr-o analiza la obiect. Nu e cu putinta sa ne multumim a-l asocia pe Zaharia Stancu unor scriitori ca Mihail Sadoveanu, George Mihail Zamfirescu sau Ionel Teodo-reanu. Gestul firesc pe care trebuie sa-l adaugam este disocierea.

Sa amintim intai de toate ca infuzia lirismului in proza era considerata de Lovinescu drept un fenomen de imaturitate, sensul evolutiei epicii modeme reprezentandu-l dimpotriva obiectivarea. Ceea ce criticului i se paruse a fi un anacronism avea sa devina insa, dincolo de orice previziune nascuta din considerente de sistem, o realitate constrangatoare a prozei romanesti (si nu numai!) de dupa ultimul razboi. Ceea ce Lovinescu se complacuse sa ignore era faptul ca genurile literare evolueaza si se revitalizeaza nu numai prin purificarea esentei lor, dar si prin hibridare. in conditii date, departe de a fi un element de disolutie, lirismul poate contribui din plin la amplificarea efectelor naratiunii. Chiar daca, principial, ideea puritatii genurilor nu poate fi infirmata, rezultatele efortului artistic se apreciaza dupa calitatea operei concrete si nu dupa corespondenta ei cu normele preexistente.

Implicatiile lirismului in proza obliga insa la o clarificare teoretica si mai importanta. Ca domeniu al subiectivitatii umane, aplicate fireste la obiect, adica, in termeni, lukacsieni, al autoconstiintei umane, arta este in intregimea ei lirism si nu poate fi altfel. Trebuie prevenit impotriva confuziei destul de raspandite intre lirism si poezie sau. cum zice Croce, liricitate. Deosebirea, in literatura artistica, dintre poezie si proza nu e de substanta, ci de modalitati, lirismului direct opunandu-i-se, desigur conventional, lirismul indirect, intermediat.
A defini asadar un gen literar (genul liric) sau un stil artistic (realismul) prin atributul lirismului poate conduce la omisiuni si neintelegeri cu grave repercusiuni. in realitate, diferenta e, repetam, de modalitati si, adaugam, in aparenta - de intensitate. Cu aceste precizari, putem accepta pana la un punct notiunile de circulatie aproape universala.
De aici rezulta ca realismul liric nu semnifica mai mult decat o anumita infiltrare a viziunii si mijloacelor poeziei in teritoriile severe si reci ale prozei. Altfel, epica cea mai obiectiva nu e mai putin lirica in adancimea ei si Liviu Rebreanu nu e in aceasta acceptie mai putin poet in constructiile sale austere si impersonale decat Mihail Sadoveanu.

Poezia si proza ne apar in felul acesta ca doua ipostaze distincte ale emotiei lirice, ale caror procedee, recunoscandu-si regimul diferential, se pot valorifica prin izolare si concentrare catre efecte specifice sau, dimpotriva, dispretuindu-l cu buna stiinta, pot dobandi ecouri noi si multiple prin diversificarea orientarii.
Formula realismului liric presupune prin urmare incidenta poeziei (si nu a lirismului in genere) cu proza. Felul concret al acestei incidente trebuie studiat insa de la caz la caz. Fara a ne opri asupra fiecaruia in parte, e necesar sa remarcam elementul comun pentru precursorii lui Zaharia Stancu al infiltratiei romantice, in raportul dintre imaginatie si observatie, scriitori ca Sadoveanu, G. M. Zamfirescu sau Teodoreanu par sa incline catre cea dintai. Regia personala a datelor realitatii detine la ei un rol preponderent, fie numai si pentru faptul ca literatura lor nu-si revendica de cele mai multe ori aspectul anecdotic de la propria lor biografie. Substanta ramane desigur una singura pentru ca nu poate fi alta: aceea a experientei individuale de viata, de gandire si de cultura, dar naratiunea isi extrage materia din rezervoarele inepuizabile ale inventivitatii artistului. Imaginatia libera organizeaza faptele in linia temperamentului poetic si romantic al autorilor si le agrementeaza suplimentar cu splendide pasaje de poem in proza, de meditatie lirica sau de comentariu digresiv si retoric.

Zaharia Stancu se constituie artisticeste dimpotriva ca un scriitor antiromantic. Undeva, in Padurea nebuna. Darie marturi seste deschis: „ aveam sila de desiratura si de romantism". Aeru romantic al unor scene ca acelea din lungul interludiu al iubiri pentru Uruma e rezultatul unei creatii lucide, fara implicatii asupr; prozatorului, ci doar asupra personajului sau, nici el acaparat in totalitate de atmosfera acut sentimentala. Faptele de viata sunt prin excelenta dure, confruntarile - violente, consecintele -aspre, invataturile -amare. Severitatea imaginii e uneori atat de acuzata, incat frizeaza naturalismul, nu insa cu voluptatea exhibarii slabiciunilor omenesti, ci cu dorinta - mai nobila - a exprimarii adevarurilor in toata goliciunea lor.

Proza lui Zaharia Stancu nu este apoi, iarasi spre deosebire de inaintasii sai intru lirism, un produs al imaginatiei, ci unul al observatiei si nu al unei observatii orientate nedi ferentiat spre cele patru zari, ci al uneia concentrata exclusiv asupra propriei experiente. „Toate cartile mele, declara odata scriitorul, sunt rupte din realitate, sau - daca va supara aceasta formulare - carti pe care Ie-a inspirat realitatea si numai realitatea! Nu sunt lipsit de imaginatie, numai ca n-am nevoie de ea. Viapa, intr-un anume sens, a fost foarte generoasa cu mine. S-a deschis in fata mea si eu am putut privi in adancu-i".

Darie marturiseste si el o sete devastatoare de experienta, de cunoastere directa, prin participare, a vietii, in toata varietatea contradictorie a ipostazelor sale. „Desigur, spune el in Jocul cu moartea, nu puteam sa ma aleg cu mare lucru, vazand gari si orase, campuri si sate, rauri si munti din goana unui tren de marfa. Pentru mine insa si atata era de ajuns, la putinii ani pe care-i numaram. Trebuia sa tin ochii cat mai mult si cat mai larg deschisi, sa vad sa vad si sa inteleg Ma voi intoarce la Bucuresti, cand va fi sa ma intorc si daca va fi sa ma intorc, cu mintea mai plina. Voi fi mai bogat in cunoasterea tarilor straine si mai iscusit in viata, voi avea, cum se spune, mai multa experienta. Ma bucurai. Peste masura de mult ma bucurai". Si altundeva in acelasi roman: „Dorinta mea de a iesi cu viata din imprejurarile in care fusesem aruncat de oarba intamplare, de a trai macar pana la douazeci de ani, avea multe tulpini. Una din ele. si nu cea mai plapanda, era curiozitatea de a vedea, tocmai in aceste imprejurari grozave din vreme de razboi, cat mai multi oameni, de a fi de fata si de a participa la cat mai multe fapte, de a-mi plimba ochii pe deasupra a cat mai multor privelisti, de a calca cu picioarele melc cat mai mult pamant, si de a ajunge acolo unde nu as fi izbutit, cu subredul meu invelis de tarana, macar cu inchipuirea, careia nimeni si nimic nu-i putea reteza marile ei aripi. [] Voiam sa traiesc cu indarjire, pentru a cunoaste, si voiam sa traiesc cu indarjire, pana Ia fund si pe fund, pentru dorinta de a trai. Traiam pe fund, dar nu ajunsesem inca fundul. Aveam sa-l ajung" etc.

Aviditatea ochilor larg deschisi ai lui Darie este in adevar fantastica iar voluptatea lui experientialista il aseaza pe Zaharia Stancu in familia spirituala a lui Gorki, Jack London si Panait Istrati. Un destin biografic apropiat si o marc foame de experienta si de realizare a vocatiei nu inseamna' insa mai mult decat niste premise pentru un scriitor de observatie. Talentul este aci fructificat prin posibilitatea de a se alimenta din zacamintele unei memorii neobisnuit de bogate si de rezistente la dintele necrutator al timpului. Nu o data scriitorul si-a recunoscut puterea amintirii, inca in Zile de lagar scria: „Am o memorie afurisita. Nimic n-am uitat". De la Descult la Radacinile sunt amare motivul memoriei revine necontenit ca un veritabil leit-motiv.

Dar memoria lui Stancu nu este, cum s-a observat pe drept cuvant (N. Manolescu), de tip evocativ, sadovenian, ci, am zice, de tip actualizant, cinematografic. Faptele sunt aduse in prezentul imediat cu o concretete dura, fara nostalgie si - aparent - fara macar o emotie. De fapt miscarea sufleteasca exista, dar ea e reprimata in subtext in beneficiul tabloului de viata, frust pana la brutalitate.

Totusi nu in materia epica trebuie cautata interventia certa a poeticului. Ea apartine experientei autobiografice si autorul s-a ferit cat a putut sa-i modifice datele exterioare. Printr-o atare atitudine, Zaharia Stancu ar fi un realist de cea mai pura speta. Poezia deformeaza insa contururile interioare ale faptelor de viata, deplaseaza liniile caracterologice ale personajelor din perspectiva unei subiectivitati care in cele din urma se demasca. E Darie insusi. Nu autorul, ca prezenta impersonala, creeaza o lume cu legi de existenta proprii, ci lumea ni se prezinta modificata in mod marturisit din perspectiva unui temperament. Literatura Iui Zaharia Stancu nu e literatura celor doua mii de personaje balzaciene, ci literatura unui singur personaj.




Prin ochii lui, privim desigur si pe altii, dar chiar cand prozatorul face vizibile eforturi de obiectivare perspectiva lui Darie nu lipseste. Ea simpliGca destinele, ingroasa trasaturile, extrage semnificatiile dominante, incat intregul proces al materiei epice ii apare cititorului dezbatut, judecat si clarificai.
Poezia prozei lui Zaharia Stancu nu vine deci din imaginatia libera care coloreaza romantic fapte si intamplari de demull ca la Sadoveanu sau care orienteaza naratiunea pe fagasul specularii lirice a inventiei epice, ci din perspectiva subiectiva (poetica sau pamfletara) asupra unei materii autentice de viata. Sinteza dintre observatia realista si interpretarea poetica dintr-o unica perspectiva confera prozei lui Zaharia Stancu originalitatea ei cea mai durabila.
Intreaga lui literatura se individualizeaza in ultima instanta ca un vast poem al experientei umane, susceptibil Ia infinit de amplificari, anecdotice de nu si substantiale, grava meditatie asupra existentei, destinului si mortii, repere determinante si intrinseci ale constiintei, care revin mereu ca niste obsesii fundamentale.
Paradoxala sinteza pe care o realizeaza proza lui Zaharia Stancu este izvorul celor mai multe dintre comentariile contradictorii ale criticii. La ea trebuie adaugata in fine patrunderea fatisa in proza a procedurii poematice si a modalitatilor de stilizare a expresiei prin repetitia obsesionala, creatoare de atmosfera si prin leit-motivele semnificative in planul simbolic al naratiunii, factori care laolalta il fixeaza pe Stancu, oricat ar parea de ciudat la prima vedere, in istoria prozei noastre artiste. Asociat lui Gorki, London si Istrati, Zaharia Stancu se oranduieste stilistic in descendenta lui Matei Caragiale si a lui Tudor Arghezi. Poemul in proza irupe nu o data in pagina, intrerupand firul desfasurarii epice. Uneori el se organizeaza in jurul unui peisaj surprins intr-o viziune dinamica si sintetica deosebit de personala, alteori vibratia lirica se desprinde ca o litanie dintr-o meditatie asupra timpului sau asupra conditiei umane. Inutil a cita: exemplele sunt mult prea numeroase in fiecare roman al lui Stancu.

Foarte predilect apare si procedeul dialogului (nu monologului) interior. Darie discuta cu sine, Licu Oros de asemenea, alt personaj converseaza cu propria-i inima; poezie pura c si calatoria mamei Iui Oros prin inima fiului ei si a loveai Silef in Radacinile suni amare-, ochii isi vorbesc intre ci; Darie dialogheaza cu marca. Sunt cazuri frecvente in Satra cand proza isi recunoaste limpede apartenenta poetica, organizandu-se in versuri. Dupa cum poezia s-a topit in proza, proza se dizolva astfel in poezie in intelesul cel mai propriu al cuvantului.

Oscilatia aceasta arc la Zaharia Stancu nu o data o functie de echilibru: „Uneori reprim cu poezie proza, alteori reprim poezia cu proza, dupa necesitatile desfasurarii actiunii, ale constructiei cartii, ale constructiei personagiilor" (vezi Pentru oamenii acestui pamant). Consecintele artistice ale acestei modalitati nemaiintalnite in proza romaneasca si-au demonstrat virtutile conferind scriitorului un timbru de categorica originalitate. Curiozitatea e ca in ciuda caracterului pretentios sub raportul rafinamentului estetic, aceasta proza si-a castigat cititori in categoriile cele mai variate ale iubitorilor de literatura. Explicatia poate fi de buna seama cautata in marea simplitate a expresiei carc-si ascunde subtilitatile mecanismului interior cu aceeasi dezinvoltura ca si opera Iui Creanga, Sadoveanu sau Bacovia. Rafinamentul stilistic se dezvaluie numai ochiului avizat sau avertizat care nu-l inregistreaza nici el fara o surpriza destul de subliniata.

Simplitatea expresiei este insa la randul ei o expresie a simplitatii, anume a aceleia de atitudine care tinde catre revelarea esentelor si a semnificatiilor dominante in maniera unui clasicism de sorginte folclorica, asa cum remarca mai demult Paul Georges-cu. Absenta in genere a complexitatii caracterologice care tine organic de analiza psihologica si deci de categoriile prozei propriu-zise este insa o dovada a adevaratei apartenente a literaturii lui Zaharia Stancu.
In sfarsit abundenta expresiei figurate confirma si ea aceasta incheiere, proza fiind dimpotriva domeniul expresiei proprii. Mai mult decat atat, unii cercetatori au atras atentia asupra simbolismului marcat al prozei lui Stancu si asupra caracterului ei parabolic si problema, desi spinoasa, ramane deschisa.

Autorul Iui Descult face, in fond, poezie cu ajutorul unui personaj (element al prozei) si cu ajutorul intamplarilor si obiectelor lumii reale, in loc de metafore. Totul se fixeaza insa in ultima analiza intr-o imagine cuprinzatoare care exprima punctul de vedere al unei subiectivitati manifeste, aplicata cu precadere fie poeziei experientei umane si selei neistovite de cunoastere, fie unor realitati dure, impinse prin accent pamfletar pana la sarja si pana la grotesc.

Cum memoria reprezinta sursa amplei viziuni a lui Darie, se pune intrebarea de ce proza lui Stancu nu poate fi asimilata memorialisticei pur si simplu. Desi inventia lipseste sau indeplineste un rol foarte modest, fictiunea ca lege a artei este necontenit prezenta aproape in fiecare pagina a scriitorului prin ceea ce am numit deja perspectiva Iui Darie si care confera prozei lui Zaharia Stancu coeficientul poetic atat de mult dezbatut.

La afirmatia, fundamentala pentru demonstratia noastra, ca materia unica a literaturii lui Stancu o constituie propria experienta s-ar parea ca se poate opune o exceptie si anume Satra. intr-adevar, aici povestitorul ca prezenta directa obiectivata intr-un personaj nu apare, dar cititorul lui Descult recunoaste usor originea autobiografica si in acest caz. Nu e vorba nici acum de o intuitie exacta a unor stari de lucruri necunoscute si nici de opera mai mult sau mai putin aproximativa a fanteziei scriitoricesti. Satra este si el un poem al experientei, al unei transhumante silite, al unui exod tragic prin semnificatiile sale. Absenta lui Darie ca personaj nu angajeaza cu sine si absenta lui Zaharia Stancu ca poet, aici rapsod al avatarurilor dramatice ale unei colectivitati. Satra este pandantul grav al Tiganiadei.

Autenticitatea si adancimea vocatiei poetice a lui Zaharia Stancu se tradeaza o data mai mult prin constatarea generalitatii si predominantei ei in toate manifestarile scriitorului. Calitatile evidentiate in proza artistica sunt prezente si in publicistica fara exceptie si in memorialistica din Zile de lagar. Unitatea personalitatii creatoare e absoluta, incapabila a se diversifica pe genuri si dupa cum proza primeste impulsurile tratamentului liric al poetului si al pamfletarului, tot astfel versurile simuleaza adesea o simplitate prozastica, dar nu si prozaica.
Evident nu totdeauna aceste interferente dau rezultatele cele mai fericite si de asemenea nu totdeauna materia experientei autobiografice e transgresata in interes estetic. Un exemplu concludent in aceasta privinta l-ar putea oferi ciclul Radacinile sunt amare din care multe pagini stau sub semnul relatarii publicistice, reportericesti. incercandu-si fotele intr-un roman obiectiv, Zaharia Stancu n-a putut depasi riscurile generate de confruntarea cu o structura improprie temperamentului sau creator. Nemultumirea autorului s-a tradus in rcscricrca ciclului prin cele trei volume masive intitulate Vantul si ploaia. Si aici. ca peste tot, valorile trebuie culese din zona adecvarii structurii proprii scriitorului la mijloacele de arta care i-au laurit indreptatita celebritate. Perspectiva lui Darie nu se vrea uitata si nu se lasa depasita. Acolo unde prezenta sa, marturisita direct se face simtita, il gasim pe veritabilul Zaharia Stancu.

Autorul lui Descult este creatorul deplin exprimat al unei opere neincheiate si care fatalmente nu va putea fi incheiata, pentru ca, dupa propria confesiune a scriitorului, experienta inmagazinata de el in tainitele adanci ale memoriei sale neinchipuite ramane inepuizabila. Dar daca materia nu va putea fi istovita, semnificatia ei exista de la inceput in figura lui Darie. in perspectiva lui asupra lumii si in meditatia lui asupra conditiei umane. Oricate carti ne-ar mai fi daruit autorul lui, aceasta semnificatie esentiala nu s-ar mai fi modificat, ci doar implinit intr-o directie pe care o cunoastem si pe care in contextul prozei noastre contemporane o recunoastem cu usurinta oricand.

Pentru ca, asemeni oricarui mare scriitor - si Zaharia Stancu este fara indoiala un mare scriitor - parintele lui Darie se recomanda ca un creator unic si inconfundabil atat prin personalitate, cat si prin talent, ceea ce - in cazul artei - constituie acelasi lucru. Identitatea contributiei lui literare argumenteaza inca odata vechiul adevar ca originalitatea este intotdeauna fructul copt al sintezei. „Imposibila sinteza" a lui Zaharia Stancu este aceea dintre proza si poezie. Solutia pe care ne-o propune a trecut de mult examenul confruntarii cu publicul contemporan si posteritatea, oricat de exigenta, nu va face decat sa o ratifice.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani