Zahei Orbul este romanul unui personaj; structura narativa specifica povestirii scoate in relief un protagonist unic, cu o devenire lineara, inscrisa in evenimente semnificative ce-l asaza deopotriva sub semnul "picarescului bland" (I. Negoitescu) si al simbolisticii biblice.
Protagonistul se dezvaluie cititorului, indirect, prin participarea sa la realizarea scenariului epic, dar si direct, prin consistenta comentariului auctorial ce subliniaza spectaculosul din care va creste elementul miraculos.
Eroul este purtat, asemenea unui picaro, prin lumea spitalelor, a cersetorilor, a satului dunarean, printre ocnasi si prostituate, prin balci si prin biserica deopotriva, - medii ale caderii si inaltarii morale.
Biografia lui Zahei arata in ce masura evenimentul-aventura devine evenimentul-taina, sublimand picarescul in simbol, transmitand adevaruri perene despre raportul dintre esenta si aparenta fiintei omenesti.
Zahei ajunge orb in urma unui chef la carciuma unui oarecare Stavarache, din tinutul Brailei, "dinpricina bauturii otravite". Adus intr-un spital, este socotit "cel mai interesant caz"; bolnavul impresioneaza prin statura uriasa iesind din masura oficiala, prin frumusetea "chipului barbatesc taiat prelung, cu nasul drept, puternic si barbia carnoasa", dar si prin razvratirea salbatica impotriva ingrijirilor medicale. Reuseste sa-l imblanzeasca doar Pantera, imediat fulgerat de gandul de a-l exploata ca cersetor:
"Si orbul induplecat, supus ca un miel, se dete intreg in mainile ispititorului", marturisindu-si numele si povestea vietii. Tehnica portretistica este, aici, rezumativa, comprimand trecutul personajului intr-o fisa biografica, procedeu frecvent folosit in epica traditionala: fecior de pescar, ramas de mic orfan, muncind prin cherhanalele baltilor Dunarii, fiind apoi salahor in Braila. Singurele lui ganduri, devenite obsesii, sunt razbunarea pe carciumarul Stavarache si calatoria la schitul Dervent, pe malul bulgaresc al Dunarii, pentru a-si recapata vederea cu ajutorul crucii facatoare de minuni si al rugaciunilor calugarilor. Amagit de Pantera, care-i tagaduieste sprijinul in realizarea celor doua dorinte, Zahei, cu inocenta unui copil, se lasa scos din spital si dus la extrema periferie a Bucurestilor, intr-o "groapa a gunoaielor", in "limanul vagabonzilor". Aici el este pregatit pentru cersetorie - prima etapa a aventurii sale. Naratorul urmareste cresterea interioara a personajului: "Adancit in el ca intr-o gaoace", Zahei invata sa descopere lumea si sa se descopere pe alte cai decat cele ale vederii. Eroul se supune, inconstient, unei asceze -conditia renasterii spirituale.
Aceasta etapa, cand accepta, provizoriu, statutul de cersetor, este inceputul unei stradanii interioare de o viata, "sa stramute bucatica cu bucatica lumea neagra din afara in launtrul lui, ca s-o plasmuiasca acolo iar, ca mai inainte cand o vedea aievea".
Orbirea ii dezvolta personajului capacitati aperceptive neobisnuite, o data cu ravna cufundarii in propria interioritate. Pe marginea baltii, cu undita in mana, isi incepe explorarea taramurilor cu lumina launtrica. Calatoria departata in "sinea lui" este traseul iluminarii, al desteptarii ochiului interior. Pe masura ce se ia in posesie pe sine, Zahei ia in posesie lumea.
Prima etapa a aventurii lui Zahei in lumea sociala se incheie cu angajarea sa ca gradinar pe mosia arendasului Lagradora: trebuie sa invarta roata ce asigura udatul zarzavaturilor. "Munca de vita" pe care el o indeplineste intr-o curatenie si demnitate a trupului savarsite ca intr-un ritual. Grav si cuviincios, trist si tacut, Zahei atrage atentia sotiei arendasului, Caliopi, "femeie de iatac", "arzoaie si vicleana". Personajul trece, acum, prin experienta ispitei si a seducerii pentru a deveni victima inocenta a acuzatiei de omor.
Partea a doua a romanului, cea mai ampla, este integral consacrata experientei celor cincisprezece ani de ocna - cea de-a treia etapa a devenirii protagonistului. Experienta ocnei este simbolic asimilata coborarii in infern, treapta cea mai de jos a existentei lui Zahei, menita, paradoxal, sa-l inalte spiritual. Singurele bucurii ale "intunericului"" sunt "dragostea spurcata, rachiul otravit si tutunul blestemat". Univers pitoresc si halucinant, paradoxal amestec de abjectie si frumusete. Zahei rezista, pana la un punct, acestei lumi prin puritatea pe care i-o da concentrarea asupra dorintei de a-si redobandi vederea. Aflat pe treapta cea mai de jos a fiintei sociale si morale, el este totodata in pragul iluminarii, continuand aventura launtrica a descoperirii luminii, nu lumina concreta, ci lumina de natura spirituala. In lumea inchisorii, refuza "domesticirea", acceptarea adica, in intregime, a statutului de ocnas, asa cum refuzase si statutul de cersetor ori pe cel de sluga. Puterea interiorizarii si credinta, aproape mistica, in recastigarea vederii il apara de prabusirea in animalitate si il fac sa gaseasca o cale de comunicare cu ceilalti detinuti, care sa le redestepte umanitatea.