Dupa ce Vasile Voiculescu isi publicase intr-o editie definitiva de Poezii (1944) opera interbelica, scriitorul era deja "clasat", "interpretat" si "atasat" comilitonilor sai din aceeasi perioada. Altfel spus, destinul literar al lui Vasile Voiculescu parea incheiat.In 1964, la un an de la disparitia sa (1884 - 1963), miracolul descoperirii altui Voiculescu dene o realitate fara precedent pentru vreun alt scriitor interbelic. Apar Ultimele sonete inchipuite ale lui W. Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu, adaugand, celor 154 cunoscute, alte 90. Apoi, in 1966, un volum de Povestiri. in 1970, romanul Zahei Orbul, iar in 1972, un volum de Teatru.
Dintr-o data, scriitorul, aflat dincolo de zaristea etii, crea un mit, aprinzand flacara nenumaratelor interpretari, zandu-i opera postuma. De acum, ea era corelata, in modulatiile sale fundamentale, cu opera antuma, cu biografia autorului, incarcata de nemeritate si tragice capcane.In acest context al operei postume, trebuie inteles unicul sau roman, dar si in contextul prozei romanesti din acel timp.
Logic si teoretic, toate timentele operei unui scriitor, oricat de complex ar fi el, trebuie sa consune, sa aiba acel axis, care, zibil sau subtextual, poarta pecetea specificului autorului in cauza. Asadar, mascarea si de-mascarea implicarii stilistice a unui autor intr-un spatiu sau specie literara ii apartine programat sau nu. Din acest punct de vedere, gasindu-ne pe teritoriul romanului, analogiile trebuie facute cu nuvelele fantastice de tipul Pescarul Amin, Lostrita, Ultimul Berevoi, Capul de zimbru s.a.
De la Vladimir Streinu, care a insotit cu un studiu introductiv, in 1966, volumul de Povestiri, pana la Mircea Tomus, care scria o Prefata, in 1970, la Zahei orbul, si Ion Apetroaie, ce redacta primul studiu monografic despre Voiculescu, in 1975, s-a impus o dominanta a comentariilor despre proza scriitorului - tendinta vadita de a mitologiza. De atunci - si de aici inainte, orice cercetare, indiferent cum va fi orientata - tematic, ideatic, zionar, stilistic sau altfel-va constata numaidecat ca intoarcerea spre originar, spre matricea unei traditii strabune reprezinta - pentru Vasile Voiculescu - o cautare neostoita a puritatii, a radacinilor. Invocarea legendelor, a miticului, a fabulosului, ori a magiei de sorginte populara recheama, in fond, o straveche tema - comunicarea om/natura.
La o fugara observatie, tema a impus in folclor ca si in literatura culta capodopere - de la Miorita la Eminescu, Sadoveanu.
Cautarea "inceputurilor" etii - ale carei componente, Vasile Voiculescu le-a descifrat, ca medic, pas cu pas-s-a rezumat la doua fundamente existentiale : credinta ortodoxa ( multe din poeziile lui) si natura. Aceasta din urma prezenta ca Fiinta sublima prin Apa si Munte.
Trebuie sa se fi aflat in rationamentul filosofiei scriitorului - medic neobosit, cu o pasiune suverana in a-si face datoria-gandul de a mitologiza, de indata ce omul, trestie ganditoare, ii ascundea atatea mistere. Pe de alta parte, nu este exclus ca sa fi fost preocupat in materializarea epica a acestei dominante si datorita ideii de a se alatura contemporanilor sai Vasile Parvan, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Romulus Vulcanescu, cu cercetari si opere in domeniu. Altfel cum ne-am putea explica prezenta in biblioteca sa a unor carti de egiptologie, de mitologie ata, de istoria religiilor, despre cilizatii disparute in antichitatea greco-latina, despre originile istoriei dupa Biblie, despre preistorie, Europa medievala ? (detalii in Ion Apetroaie, Vasile Voiculescu, studiu monografic, Buc, Edit. Minerva, 1975, p. 261).
Cat priveste anul aparitiei romanului -l970 - trebuie spus deschis ca este o pura intamplare, explicata mai degraba prin prisma posibilitatilor legale ale editurii Dacia, de la Cluj de a aduce la lumina o creatie valoroasa. Sa nu uitam un fapt esential - scriitorul a suferit o recluziune nemeritata, a carei amintire doare, irita. Coroborata si cu disparitia sotiei sale, s-a izolat total de lume si chiar de ai casei. Universul lui de cunoastere s-a instalat definitiv in interiorul biografiei, a analizei si a luminarii ei, mai mult cu imaginatia si sufletul. Cu alte cunte, regasirea sinelui s-a confundat la Vasile Voiculescu cu cautarile originilor, ale radacinilor. in acest lung si anevoios periplu, scriitorul si-a dat masura intregii sale capacitati de lectura, dar si a talentului, ca forma de incununare zeiasca a unei ipotetice trairi abstrase. Acum sa spunem ca nevoia de iubire i-a aparut presanta, zdrobitoare. Asa trebuie sa-i fi incoltit Modelul Shakespeare, modelul renascentist al sonetului, ca specie care disciplineaza si impune.
Numai astfel creatia voiculesciana din sonete, povestiri, roman ne apare ca o metaliteratura fata de ceea ce crease anterior, ea apartinand altui Voiculescu.In ce ar consta acel axis de care vorbeam ? Cu poezia antebelica, in limbajul de cuminecatura, mai prezent in partea a doua a romanului, cand apar doua imagini diferite ale preotilor. Cu proza fantastica, legaturile romanului se desprind la nivelul unui ceremonial, atent studiat in toate ipostazele etii lui Zahei si al atmosferei. Caracterul spectaculos al intamplarilor prin care trece Zahei trimite numaidecat la povestirile orientale unde amanarea, asteptarea, interiorizarea presilita se disting zibil.
Dar sa procedam cumva metodic.
Romanul arc 236 ini, grupate in patru parti. Ele cuprind l-l5 module, II-l modul, III-l modul, IV-l modul. Partea intai este si cea mai intinsa, avand aproape 100 ini. Scriitorul propune, intr-un mod realist, chirurgia unui caz. Investigatiile, presupus obiective, reprezinta doar pretextul pentru a patrunde in tainele sufletului si constiintei unui orb. Autorul procedeaza balzacian sau calinescian prin descrierea animatiei dintr-un spital, unde intreaga atentie este sustrasa de venirea iminenta a unui orb. Voiculescu cuteaza lansarea vestii printr-un stil senzational de policier:
"Spitalul se trezea in zori sguduit de vestea ca peste noapte sosise «un caz grav grozav». Unul care orbise, asa, din senin, la un chef, din pricina bauturii otrate."
Scris la persoana a III-a, romanul tinde spre o obiectitate rece, supravegheata, venita prin prisma romanului modern de actiune. Autorul a fost constient ca orice analiza, oricat de detailata ar fi, se poate usor grefa pe un demers de creatie, de evolutie a tipologiei si, edent, de schimbare a cadrelor, a ramei.
Asadar, ca orice caz, orbul infioara asistenta nu numai prin infirmitatea sa, ci mai cu seama prin fizicul sau uriesesc, iar, in particular, prin zavorarea in sine. Singurul care ii intra in gratii ramane un alt pacient - Pantera, poreclit astfel, fiindca avea "pielea trupului pestritata peste tot cu pete mari si mici cafenii-negricioase ori galbene". Acesta, afland motivul orbirii lui Zahei, il ademeneste intai cu bautura, apoi cu vorbe, iluzii, ori sperante, pana cand, scotandu-l ilegal din spital, dene sclavul lui.
Pentru inceput, supus fara cracnire, Zahei riposteaza rar la ceea ce i se propune. infatisandu-si biografia lui sumara, Pantera afla ca este singur pe lume si otrat la Braila-spatiul lui de existenta -, ca are doua idealuri: sa-si recapete vederea la Schitul Dervent, aflat in Bulgaria, si sa-l pedepseasca exemplar pe carciumarul care a vrut sa-l distruga.
Odata cu iesirea din spital, Zahei dene un picaro in cautare de adevar si dreptate. Spre deosebire de Homer, socotit a fi fost si el orb, dar cu o memorie uluitoare a istoriei grecesti; sau spre deosebire de Orbul sarac al lui Sadoveanu, care stie adevarata varianta a Mioritei, Zahei nu este nici pe departe un comunicativ. Dimpotriva, el reediteaza mitul primitivului care vrea sa-si apropie realitatea inconjuratoare printr-o cunoastere din interior. Adica printr-o proiectie nedisimulata, a lucrurilor si fiintelor, prin semne si simboluri numai de el ridicate sau formulate. Nu degeaba Vasile Voiculescu pune in edenta comportamentul straniu al lui fata de cei din afara, fiindca Zahei incepe zidirea lumii in interiorul lui.
"Desnadejdea il impingea la o largire si la o ascutire de sine, care-l umpleau de o frica palpaitoare. incepea o casnafara ragaz - sa stramute bucatica cu bucatica lumea neagra din afara in launtrul Iui, ca s-0 plasmuiasca acolo iar, ca mai inainte cand o vedea aevea. Migala uriasa pentru o ata intreaga." (subl. n., M.B.)
Pana la un punct, Zahei are ceva din Gaman, personajul, simbol al teluricului, din Mesterul Manole.
Deci, in afara, Zahei este folosit unidimensional - numai ca forta de munca, si el se lasa a fi astfel. Dar in interiorul lui, dene un ilustru arhitect si constructor totodata al unei noi lumi, a carei baza se intemeiaza pe credinta. Dar si pe razbunare. De aceea judecatile lui pornesc dintr-o permanenta raportare la preceptul biblic - iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.
Pentru el, propria-i ata - atata cat i-a mai ramas - are menirea de integrare in colectitatea din care face parte. Atunci cand consimte ca aceasta il refuza, ori il tradeaza, Zahei nu dene cucernic sau ipocrit, ci dur, si se desparte de trecut razand. in schimb, cand aproapele il sprijina in intelegerea idealului sau, merge pana la a se sacrifica. Este cazul sa spunem in alti termeni, ca dupa un periplu nefericit de cersetor in Bucuresti, la usa unor biserici, Zahei ia drumul Brailei, insotind pe Pantera intr-o caruta de balci, ca in desertul lui Don Quijote. (in paranteza fie zis, se poate vorbi de un donquijotjsm, dar de unul degradat, grotesc si tragic, nu inaltator si sublim ca in romanul cervantesc). Dupa alte peripetii, in spatiul carora cei doi picaro refuza a se implica, sunt nevoiti sa treaca Buzau 1, apa venita jelios in urma ploilor torentiale de munte. Singurul care scapa de la inec este Zahei. Aruncat pe mal, el ii consulta imediat pe cei de fata despre soarta tovarasilor sai de drum. Drama lui ia proportii si se sedimenteaza vazand cu ochii. Intrand sluga la arendasul Lagradora, muncind in locul unui animal la scos apa pentru gradinarit, Zahei cade prada unei iubiri necunoscute. Pe-trecandu-se totul ca in s - in cateva nopti de vara - frumoasa tiitoare a boierului, coana Caliopi ("o grecoaica de vreo douazeci si opt de ani, alba, svelta, cu liniile trupului dulci si unduioase, arzuie si frumoasa coz. Dar lenesa ca o cadana"), fiind urmarita de stapanul casei (in escapadele ei) este omorata. Vinovatul va fi condamnat la 15 ani de ocna. Viata lui Zahei dintr-un asemenea spatiu al mortii primeste infuzia terifianta a supliciului, facand ca inile de roman sa egaleze pe cele semnate de Dostoievski sau Gorki. Vasile Voiculescu consemneaza pas cu pas comportarea si devenirea orbului - de la suspiciune si luciditate, la degradare si netrebnicie. Iata o asemenea glosa facuta cu taietura frazei realiste, cu care a coborat in descrierea adancimilor acvatice din Lostrita sau Pescarul Amin sau cu notatia de aparent grefier din Ultimul Berevoi.
"Orbul, ramas singur, se tinea in indaratnicie tot mai tacut si mai rasnit. Ajunsese din nou un netrebnic, svarlit si pustiu Staruia numai atat sa i se dea portia de rachiu si ajutat de betie se naruia fara nicrun fel de asteptare in stergerea de sine. Vremea pentru el nu mai curse, zile, luni, ani, ci se slei si-l impotmoli, mocirla, locului. Cazuse iar la fund ca un inecat cu o piatra de gat.
Cincisprezece ani, ori cincisprezece clipe, pentru un mort e tot una. Pe Zahei il inghitise groapa anilor si-l putrezise".
Aripa fantasticului eminescian, din marile creatii, staruie in ultima fraza. Dorul de Eminescu va a zibil peste povestirile din 1966. (intamplator, numele de Zahei aduce aminte de fratele lui Ion Creanga ; iar epilepsia marelui humulestean, mostenita de la mama, si aparuta in 1877, pe cand "lucra mai cu spor la homerica poveste despre Harap-Alb" - George Munteanu, Istoria literaturii romane. Epoca marilor clasici, Buc, E.D.P., 1980, p. 374 - nu cumva a constituit un prim impuls in scrierea voiculesciana ? Cum tamplator sunt si alte doua nume Stavarache, carciumarul care l-a otrat grec, intalnit in literatura balcanica de la I. L. Caragiale la teatrul interbelic si Claita, socru pentru un timp al lui Lagradora, recheama numele scaiului din Cocorastii nuvelei Budulea taichii, de Ioan Slaci).
Consemnarile lui Vasile Voiculescu despre umilinta asumata ca rma de ispasire in credinta binelui n parca din literatura lui Gala Galac-on. Descrierea balciului din cap. X; partea I, aduce aminte de romanul apucii lui Mahmud. Dupa cum notatia stendhaliana a naucirii lui Zahei espre eliberarea lui de la ocna recheama scena similara prezentata de Tudor ghezi in microproza Maria Nichifor.
("Dar e| nu mai avea lume. Singur, incotro s-o apuce ? A stat nauc, o vreme dincolo de zidurile albe, izgonit parca din paradis. N-a simtit lumina, nu l-au desmortit adierile vazduhului slobod. Nu l-a desmcticit nemarginirea in care intra. Dimpotriva. II incurcau
S-a culcat pe o gramada de pietre si a adormit").
Dezamagit ca nu va mai gasi pe carciumar in ata si ramas inmarmurit de disparitia Schitului Dervent, Zahei intra sluga la un preot paralizat, din satul Cervoiul, preot despre care auzise ca face minuni. Popa Fulga
("Rand pe rand, liberal, taranist, legionar, falfaise barba-i galbena, steag in furtunile tuturor alegerilor. infiintase banca, durase obste, alcatuise cooperativa. Om de flacari si otel, falnic si frumos tare, toate ispitele tintisera in el. il bantuisera mai ales trei mari patimi : setea de avere, femeile si dragostea de cai. intr-un iures neintrerupt, stransese namet de bani. Agonisise mosie, zidise acareturi. Dupa pilda lui, si cu el odata, comuna se luase la intrecere. Gospodarii se imbogateau, cuprindeau pamant, cladeau case boieresti, praseau te de soi, lacomeau la femei straine")
este un m61ange dintre Popa Tanda si popa Iancu din Podeni. Numai ca la Slaci, preotul ramane un model u, demn de urmat, iar la Caragiale, preotul se purifica pe campul de lupta, in Razboiul de Independenta din 1877-'78. La Vasile Voiculescu, politica il dezumanizeaza pe preot, iar schingiuitorii vremii il aduc intr-o stare de neputinta totala. Citim :
"Tarziu, din zacere, s-a sculat alt om. Un sfant senin, cu chip uscat si prelung, cu barba senina pana-n brau si cotonog de amandoua picioarele. Sta intreg si-n toata firea pana la sale, cu mintile limpezi si duhul ascutit ca si mai inainte. Dar moale, flescait, neputincios de la mijloc in jos, de unde coapsele sfrijite si pulpele uscate atarnau ca doua lemne nefolositoare.
Dupa asta, napastele s-au tinut lant. Dar pe el nu l-au mai atins. Trecea strein de lumea asta, afundat in rugaciune, cu gandul numai la cer. Ochii, ramasi tot focosi, nu se mai dezlipeau de pe icoane. Cainta doar mai scurma in el genuni de desnadejde, din care se ridica cu voinicie ()Intr-un singur an, din grozavul popa a ramas un slabanog sarac si dosadit, de mila satenilor Dar el astepta neclintit ingerul care sa-l svarle in apele tamaduitoare ca pe paraliticul evangheliei ()In sfarsit, durerile din sale scazura si bolnavul putu sa se tarasca de- a buselea din odaie, sprijinit in maini ca pruncii, cu picioarele tepene, lungite dupa el".
In aceasta decrepitudine il gaseste Zahei orbul. De aici inainte, biografiile lor den complementare, iar cunoasterea lumii se face cu capul preotului, "rezemat" pe trupul si picioarele orbului. Tot de acum, credinta ortodoxa se bifurca: preotul sufera ca un ascet, sperand in iertarea pacatelor, iar orbul, punandu-se in slujba nefericitului propovaduitor de lumi inzibile, trage nadejdea unei lumi de apoi, in care va etui si el'cu toate simturileIntregi.
Iar ca miscarile sufletului sa fie libere, cei doi suferinzi slujesc intr-o biserica parasita din mijlocul padurii. Ea a fost primul lacas de cult in care a slujit preotul. Apoi, in timp, oamenii, mutandu-se in alt spatiu si con-struindu-si alta biserica, aceasta a fost data uitarii. Intrata in degradare, biserica a sert un timp preotului pentru a-si ascunde in ea caii furati. Este relatat chiar un episod zguduitor, din care reiese ca preotul, uitand un cal legat in altar, cand si-a adus aminte, i-a descoperit doar ciolanele si lantul ruginit.
Unor asemenea "scene haiducesti", prozatorul le adauga, din cand in cand, altele pur naturaliste sau care frizeaza grotescul, semne clare ale dezaxarii indidului, ale alienarii lui.
Una dintre ele : in biserica parasita are loc botezul unui nou nascut, aflat foarte aproape de moarte. Mama, (tanara sotie a noului preot, care, ca tata refuzase sa-si boteze propriul copil), crede cu ardoare ca baiatul ei, odata botezat, va fi scapat de la moarte. Preotul Fulga crede si el ca botezul ii poate readuce la ata odrasla. Refuzand sa mearga la biserica noua, se indreapta cu Zahei si cu cei doi - mama si prunc - spre altarul ruinelor lacasului din padure. Drumul pana acolo, impovarat cu atatea capcane, aduce in atentie proza sud-americana care a instituit dupa aceea, dupa 1970, realismul fantastic si mitologic, derivat sigur, indiferent de vocile critice care se vor auzi, din romanul gotic englez. Iar in timp, nu incape indoiala, din misterele medievale si mai incolo, in inceputuri, din oracolele grecesti. Coborand in timp, vom descoperi gandirea oamenilor din "varsta de aur", cand natura era socotita un templu, un altar, in fata caruia, confesiunile realizate in singuratate, in asceza primesc harul din. In treacat fie zis, romanticii au re-inventat natura edenica, deoarece ea devenea protectoare de se, iluzii, sperante. Ea dadea aripi regasirii sinelui, chemand spre odihna vesnica sufletele nelinistite sau torturate satanic. Ei bine, preotul olog, aflat in spatele orbului, cauta sa parcurga tot ritualul botezului. In momentul cand lua potirul sa-i ofere grijania pruncului, potirul ii scapa si pruncul inchide ochii pe veci. De sus i se retrasese harul dumnezeiesc. Scriitorul noteaza zolist:
"ingrozit de nespusa faradelege, el isi dete drumul din spatele orbului, se pravali pe pietre, se tari si purcese sa linga fir cu fir petecul ud de grijanie () A doua, a treia oara a luat linsoarea de la inceput, pana ce s-a svantat locul de n si s-a umezit de sangele limbii si al buzelor".
Scena urmatoare are aerul decriptarii unui mit - al sarpelui de casa, semnul de marcaj al destinului fericit dintr-o gospodarie. (Mai inainte, sarpelui, hranitor cu lapte dulce, i se oferise din sanul mamei lapte proaspat, pus intr-un vas in fata altarului). Cand Zahei descopera ca preotul nu mai vorbeste, se gandeste ca i s-a intamplat ceva groaznic si da sa iasa din biserica, il descopera insa pe preot tarandu-se pe lespezi dupa grijanie :
"A ridica in brate si-l inalta peste cap, ii intoarse in mainile-i voinice si il aseza ca pe un copil in scaunul de la spate () in drum, calca pe capul sarpelui adormit, care, strit, icni un usor tipat, ca un sughit. Se impiedica apoi de cazan, se izbi de prag ca un om beat, gata sa caza si iesi in lumina zilei de afara ca intr-o bezna."
Gestul lui Sf. Gheorghe care omoara balaurul, ori al lui Laocoon care gatuie balaurii ii impun lui Zahei o vointa mai puternica decat credinta. in drumul lui spre neunde, incearca sa simta, pentru ultima data, revelatia dina care ii venea prin mana asezata a preotului pe crestetul capului. Dar, iata ce se constata :
"Orbul cerca sa apuce valea. Niciodata nu i se paruse atata negru inainte. Toiagul nu si-l luase. Si popa din spate, alta data ca un fulg, il apasa cat un morman de plumb."
Stiind bine "ca duhul l-a parasit si darul puterilor s-a pierdut", preotului ii ingheta vorba si sufletul. Orbul ramase sa infaptuiasca obiceiul de inmormantare. Se intoarse in biserica ruinata, isi rupse camasa de pe sine, ii lega mainile preotului, asezandu-le pe crestetul capului sau si ingenunchind la pristol ("acolo unde sezusera oasele calului mort in chinuri"), incremeni "intr-o metanie naruita, asteptand sa se scoale amandoi la trambita judecatii de apoi".
Un astfel de grup statutar, putrezind in rugaciune, ne reaminteste de faimoasa sculptura funerara a lui Constantin Brancusi Rugaciune, aflata (pana mai ieri) in cimitirul de la Buzau (spatiul de nastere al lui Vasile Voiculescu, de fapt, comuna Pirscov).
Alta scena, de data aceasta cu zibile tuse grotesti, ce edentiaza, dezaxarea si alienarea.
Aflat in ocna, ca presupus ucigas al frumoasei Caliopi (omorata in fond de batranul Lagradora, intr-un acces de gelozie zibila), Zahei este un inadaptat. Poate chiar trebuie sa-l vedem asa, dupa ce a orbit. Pana atunci, ca un fel de personaj istratian sau sadovenian, de la Crasma lui mos Precu. Schimbarea destinului prin otrare nu-l transforma in bruta, ci, retragandu-se in sine, ca un melc, isi ia ata de la capat "cu sange rece". Aflat, deci, in ocna, nu poate admite mizeria morala in care au cazut detinutii, dincolo de faradelegile oficialilor. Dupa tentative orgiastice de homosexuali, intelese de Zahei, lui i se propune o initiere in domeniu. Viziteaza in ocna, la sute de metri adancime, un fel de expozitie permanenta, realizata din calupuri de sare si reprezentand imagini lugrube ("scarnave plasmuiri") despre indizi anormali, iesiti in afara legii si a socialului. Asculta nopti la rand "taina" impreunarii detinutilor, legati in lanturi si in chinurile constiintelor si nu-si poate reveni in fire. In cele din urma, sub impulsul alcoolului, accepta, paradoxal, sa fie nas la o nunta de homosexuali. Boeru, seful dormitorului, cumparase pe Giugiuc (alias Saharian), si in prezenta unui preot, are loc nunta. Scenele descrise au ceva din pictura intimista, gen Picasso sau Braque, ori chiar din expresionismul lui Kokoschka sau Picabia. Exista un amestec de irational si suprarealism pe care Zahei orbul nu le poate intelege. De la asemenea scene, pentru el, incepe intunericul iadului. Detaliile receptate de Zahei in alchimia universului sau interior sunt ale unui pictor de gen, pe care romancierul le noteaza cu acribie. Amanuntul complicat, cum spun pictorii, iese la suprafata numaidecat. Dar parca Vasile Voiculescu, ca odinioara W. Hogarth (autorul unui faimos lou din prima jumatate a sec. al XVIII-lea - Casatoria - la moda), inseriaza detaliile ca un dramaturg modern, in latura lor caricaturala, grotesca. (Pictorul englez amintit scria dupa 1729, cand picta si grava pentru clientela populara : ,Am urmarit sa-mi tratez subiectul ca un dramaturg" - Apud Michel Middleton, Scoala engleza in sec. al XVIII-lea, in Istoria ilustrata a picturii, Buc, Edit. Meridiane, 1973, p. 211). Iar acum textul care, in analogia propusa, tine loc de cadru, de fundal - pentru pictor, de indicatii scenice, pentru regizorul de teatru :
"Giugiuc pasea palid cu ochii umeziti parca de lacrimi, la bratul lui Boeru, inzorzonat si el peste hainele vargate, cu panglicute si alte tratanuri. Pe hardaul de apa, slujind acum drept masa, luceau doua cercuri, in chip de cununi, taiate din tinichea de acoperis, frecata pana ajunsese argintie. Alaturi, un paharel cu n si un pesmet ros de soareci. in loc de lumanari, Zahei si Alexandru le-au tinut aprinse doua felinare de ocna. Numaidecat in spate strajuiau Sperie-Peste si Gagiul cu cele doua state majore ale lor amestecati cu sotii si prietenii ginerelui, impopotonati in loc de beteala cu felurite gateli marunte. Apoi, paznicii, dorobantii de garda, dornici de priveliste noua si setosi de bautura. Pe urma, gloata, prostimea, cu gura cascata la atata splendoare si bogatie.
Popa Turca, invesmantat intr-o larga rochie albastra, descusuta din cingatoare, capatata pentru imprejurarea asta tot din afara, a spus din toata inima rugaciuni, a rostit pe dinafara, cat s-a mai priceput si si-a mai adus aminte, franturi de slujba, le-a schimbat inelele, i-a adapat din acelasi paharel si i-a hranit din acelasi pesmecior soldatesc din care au ciugulit ca doi hulubasi. Le-a cantat Isaia dantuieste, invartindu-se in jurul hardaului cu orbul bajbaind dupa ei. Apoi, i-a blagoslot si, dupa o scurta cuvantare de urare, a dat drumul nuntii".