Paradis in destramare - stilizarea unei povesti biblice referat






Volumul din 1929, Lauda somnului, realizeaza prin concentrarea si condensarea imaginii, „un soi de descantec modem cosmic" (Simion Mioc). Actul cunoasterii, trecut prin criza unei disolutii cauzate de absenta reperului sacru stabil si sigur, ajunge acum la regasirea propriului eu, implinit, desavarsit. Motivul somnului devine, in ritualul creator al acestei desavarsiri, simbolic. Functia lui este aceea a unei adanciri semnificative in substratul existentei lipsite de identitate — aici modelul monadelor care dorm fiind reprezentativ. Somnul devine cale a transfigurarii sinelui si universului. El actioneaza in spatiile distantate ale ek-staziei siderale si abisalului in devalmasie (lumi situate la poluri opuse: paradis si infem).

Peisajele, prin definitie stilizate la Blaga, poarta semnificatii multiple. Transfigurarea artistica a unei apocalipse modeme, a unei alunecari in neant in care sensurile magice si mitice s-au pierdut, presupune trecerea de la stadiul organic al materiei la cel inteligent, pe calea restaurarii originarului. Este o ascensiune a elementarului pana la stadiul „consistentei" spirituale, o inzestrare cu har a fenomenalului.

In acest context, poemul Paradis in destramare nu este doar stilizarea unei povesti biblice. E o proiectie catre o lume imemoriala, in care plasam originile, reconstituita de eposul mitic.

Punctul de reper e o epoca arhaica stralucitoare, echinoxiala, paradisiaca, a carei destramare anunta, dureros, o apocalipsa tragica. Timpul mitic (biblic) e amenintat de timpul istoric. Cazuta din sacralitatea ei, aceasta lume in apunere isi traieste devenirea si, implicit, consumarea, demitizarea. Aceasta inseamna iesirea de sub zodie, pierderea relatiei directe cu cosmicul. Odata inchis, drumul spre pomul vietii nu mai e calea posibila catre cunoastere, ci adevarul refuzat, interzis:

pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar"

Acestea sunt datele care definesc „paradisul in destramare" - sintagma ce anunta o varsta a negarii rostului sacra al originarului.
Poemul propune doua tipuri de discurs liric: cel dintai e formulat in registrul dezolantei „destramari" a unui paradis altadata proteguit de ,sabie de flacari valvaitoare" pentru a prezerva un adevar sacra. „Portarul inaripat", serafimii, arhanghelii, porumbelul Sfantului Duh", ingerii populeaza acest univers in declin. Iar ideea declinului se contureaza din alta serie de elemente lexicale ce se asociaza celor dintai, justificand-o: „un cotor de spada fara de flacari", paznicul „invins", serafimii „incaruntiti"1, insetand dupa adevar, arhangheli ce „se plang de greutatea aripelor", luminile din urma stingandu-se, ingerii zgribulind" intre aceste semne ale risipirii esentei sacre si rosturilor divine, „profetul" se simte coplesit si instrainat. Plansul lui vine din durerea de a fi descoperit ca lumea inceputurilor, a mitului in ipostaza luminoasa, ordonatoare, nu mai are eficienta originara si chiar ameninta sa piara o data cu povestile din trupul trist".

"Apa vie" a fantanii - simbol al adevarului ascuns - contaminata de desertaciune si lipsita de puterile de altadata, e invadata de semnele mortii, iesind de sub zodia inceputului. Profetia anunta descompunerea a tot ce fusese forma de manifestare a divinului: „odata vor putrezi si ingerii sub glie"





Caderea in profan ia infatisarea intunecarii si dislocarii sensurilor initiale, care asigurau echilibrul universal. Doar apele din adanc mai pastreaza „adevarul" mitic neatins de „raul" si de moartea spirituala, moartea mitului:

„Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
Inseteaza dupa adevar,
dar apele din fantani
refuza galetile lor".



„Trupul trist, razvratit si singur, e pasibil de instrainare definitiva de mituri si povesti, pierzandu-si, astfel, determinarea initiala de fiinta daruita cu har si lumina bucuriei pure.

Asadar, adevarul se refuza. Adevarul se trage in adanc, departe de cunoasterea umana. De aceea, paradisul nu mai are sens, nu mai are lumina, viata e contaminata de moarte, „fapturile" divine cad in fenomenal supu-nandu-se legilor „somnului" descompunerii, adica mortii. Daca acesta e sensul trecerii si, nuantat, al „marii treceri", atunci tragedia se naste nu din pieirea lenta a ceea ce era viu, ci din consumarea si degradarea ireversibila a ceea ce era spirit, a ceea ce apartinea absolutului, divinului.

Discursul e expresiv in ambele registre: interior si exterior. in muzicalitatea grava, adanca, a expresiei verbale, se ghiceste resortul interior care a generat tristetea funciara a glasului de profet. Limbajul, ca suport imediat al solemnitatii patetice, atrage atentia prin predominanta substantivelor - de unde accentul (cautat sau nu) asupra ontologicului. „Materia" e ferma si palpabila, ca in textele de debut blagiene. Imponderabilul devine concretete, substanta a carei distribuire in spatiul terestrului justifica insasi consistenta lumii pe care omul o poate percepe. Paradoxurile verbale sustin ideea unei amenintari dureroase a absolutului ce-si pierde atributul definitoriu: durata. Contrastele se nasc intai la nivelul relatiei dintre nume, apoi intre nume si verbe. Unele verbe preiau, de altfel, greutatea tuturor semnificatiilor: „refuza", „se plang'1, „trece", „stinge", zgribulind"', ,je culca", „va seca", „vor putrezi". Campul lor semantic e unul negativ. Suntem in spatiul adevarului refuzat, al atingerii mortii, al noptii premature, malefice.

La nivel formal, cititorul observa mai intai elaborarea, in ciuda ideii de libertate pe care o presupune asemenea tip de vers. Rima imbratisata, la distanta, masura atingand in multe versuri un numar apropiat de silabe, ritmul ascendent in consonanta cu dramatismul continutului, aliteratia

Arand fara indemn
cu pluguri de lemn,
arhangheli se plang

finetea asocierilor sunt calitati specifice usor de regasit in numeroase texte la Blaga.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani