Setea — roman de Titus Popovici referat






SETEA — Roman de Titus Popovici. Redactat intre 1954 si 1957, romanul apare pentru prima data in volum in 1958: Setea, roman, LiSPLA, Bucuresti, . Vazut ca o continuare superioara a romanului Strainul (roman. Editura Tineretului, Bucuresti, 1955; alte editii: 1956, 1959; revazuta^ si adaugita 1972, 1979, 1989), Setea a fost intampinata favorabil de critica vremii, fiind in repetate randuri reeditata, tradusa, dramatizata etc, autorul primind de altfel Premiul de Stat in . Ecranizarea romanului in 1960 (in regia lui Mircea Dragan, avandu-i in distributie pe Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Colea Rautu, George Calborcanu, Stefan Ciubotarasu ele.) va fi distinsa cu Premiul 11 (pentru regie) la Moscova, in 1961 (Strainul va fi si el ecranizat in 1964 in regia lui Mircea Iacob, cu Irina Petrescu, Stefan Ciubotarasu, George Calboreanu, Fory Etterle etc.

In distributie si, Ia debut. Stefan Iordache si Serban Cantacuzino). Cunoscand anumite modificari, materia celor doua romane (la care se vor adauga si alte teme, idei, personaje etc. din creatia literara si/sau cinematografica a lui Titus Popovici , probabil cel mai prolific, cel mai important si cel mai discutabil scenarist al filmului romanesc postbelic), va fi din nou abordata cinematografic (si totodata reinterpretata intr-o alta perspectiva si intr-un alt moment istoric) in serialul de televiziune Lumini si umbre (de mare succes in epoca), realizat la inceputul anilor '80 in regia lui Andrei Blaier, cu o numeroasa si valoroasa distributie (ca unul dintre cele mai ambitioase proiecte ale Studioului de Film TV). Prea bogat in adevaruri incomode pentru vremea respectiva, filmul va fi oprit de cenzura la episodul 33; prea sarac in Adevar pentru a mai puica supravietui (chiar contextualizat in emisiuni preliminare de catre specialisti) in noua etapa istorica de dupa 1989, redifuzarea lui la televiziunea nationala in primavara-vara anului 2000 va fi si ea intrerupta dupa numai cateva episoade.

Aparut in acelasi an cu Morometii I, Strainul urmarea indeosebi evolutia rebelului adolescent Andrei Sabin (figura cu rezonanta autobiografica), proiectata pe fundalul miscarilor colective declansate de evenimentele din jurul lui 23 august . Cu acest roman, Titus Popovici isi incepea lunga explorare a istoriei nationale (surprinsa cu precadere in momentele ei cruciale - explorare continuata apoi mai ales cinematografic) printr-un ambitios sondaj (voit exhaustiv, stil Razboi si pace) in semnificatiile acestui ceas de rascruce ce aduna in el (in viziunea scriitorului) intregul destin ulterior al Romaniei. Daca in fata a ceea ce parea a fi esecul istoric al societatii burgheze romanesti interbelice „huliganii" lui Mircea Eliade cautau o alternativa la dreapta (extrema), generatia urmatoare, marcata de experienta razboiului (dar, altminteri, nu foarte diferita) o va cauta, in noul context istoric, la cealalta extremitate politica. intr-adevar, Andrei Sabin nu c in fond decat un „huligan" in cheie minora, inadaptabilul (intelectual) atat de drag „mai tuturor scriitorilor porniti din «placenta» literaturii romanesti" (Eugen Simion), un permanent revoltat de lotul de Rau atlat in toate ale lumii (deci si in sistemul scolar, in excesul de istorie nationala si de isterie patriotica, in oameni si in relatiile dintre ei, in oranduielile societatii etc), o figura ce imbina paradoxal hipersensibilitatea pentru „the cvil that men can do", iacobinismul varstei si o iritanta superbie (elitista) a celui ce se stie altfel (in speta mai bun decat ceilalti).

Initial rebel fara cauza, el isi descopera progresiv una (infirmata de istorie), devenind treptat dintr-un solitar un solidar (Camus) si astfel dintr-un erou revoltat un erou revolutionar (Cornel Ungureanu), un erou al timpului sau, care isi cauta certitudinile mantuitoare in inregimentarea in marea ideologie „eliberatoare" a secolului XX (gasindu-le insa si aici cu greu, printr-un deloc convingator - artisticeste - abandon intru credinta). Lipsindu-i tocmai autenticitatea eroilor lui Eliade (imposibila in absenta libertatii - inclusiv de creatie), acest roman eterogen (bildungsroman, fresca sociala si cronica istorica) care face trecerea de la generatia „huliganica" la cea a „obsedantului deceniu", in ciuda unor reale calitati literare (vizibile mai cu seama in pregnanta dimensiune satirica a cartii), ramane in plan ideologic mai ales „un roman al rafuielilor deschise cu conceptiile mic-burgheze // inaltate la incandescenta polemicii" (Cornel Regman), iar in ordine istorica, mai curand doar una (dintre primele) ilustrari literare ale imaginii oficiale despre 23 august impusa de istoriografia (si cinematografia) de partid. O data cu Setea (1958), discursul narativ se maturizeaza, sporind considerabil in obiectivitate si echilibru. Ne aflam in preajma reformei agrare din 1945, intr-un topos specific unei bune parti din creatia lui Titus Popovici, un mic orasel de provincie de pe langa Arad, al carui univers este continuat in mod firesc, gratie relatiilor dintre personaje, de cel al satelor de campie. Preluand personaje din Strainul (atenuate - familia Sabin, baronul Papp de Zerind etc, constante - Ardeleanu, Baniciu etc. sau potentate - Suslanescu, George Teodeorescu si familia sa, Ana Mot, Mitru Mot s.a.m.d.) sau introducand altele noi (mai cu seama din lumea satului: tarani saraci ori bogati, preoti, notari, primari, jandarmi, invatatori etc), Setea, roman complementar primului, deplaseaza centrul de greutate al actiunii din spatiul citadin in cel rural (la care scriitorul se va reintoarce, literar si cinematografic, cu nuvela Moartea lui Ipu). Totusi, imaginea canonica a romanului „rural", consacrata de critica si de (mai vechile) manuale este doar partial intemeiata caci, in ciuda aparentelor, tema majora a cartii (careia toate celelalte teme si motive i se subsumeaza) ramane aceeasi din Strainul si anume schimbarea istorica, radicala si integrala (urmarita, cc-i drept, indeosebi in contextul satului), o schimbare vazuta ca un razboi total (al tuturor contra tuturor si pana la capat) ce confrunta indivizii (si grupurile) cu problema optiunii necesare. Plasata simbolic intr-un interregn, intre haos si aparitia primilor germeni ai noii ordini, Setea este, asadar, dupa Strainul, inca un roman al „trezirii" individului/colectivitatii din inconstienta (a anistoriei, a existentei inautentice, a copilariei) si al intrarii revolutionare (desi inca neclare) in Istorie; daca, insa, dilema necesitatii (istorice) a alegerii intr-un tulbure moment de rascruce e interesant formulata, in schimb optimista solutie finala (in care foarte diversele si de regula contrarele solutii particulare se dizolva) c cea tipica epocii (careia nu-i supravietuieste) si ea e implementata Iara rezerve de catre un scriitor nerabdator sa poata trece in sfarsit la „oglindirea lumii socialiste dinlauntru! ei, [Ia] explorarea imensului univers sufletesc al oamenilor ale caror energii au fost descatusate de revolutie".

Totodata (chiar mai mult decat Strainul) Setea e si un roman al unui razboi general (inevitabil, deci „polemic"), un razboi (lipic pentru o epopee) intre doua lumi, intre doua civilizatii cronologic si tipologic deosebite (una a vechiului regim, cealalta a celui nou), ce are ca reflex si un razboi interior, o launtrica ciocnire de constiinte. Dublat de o tezista opozitie Rau - Bine, acest (tipic modern) conflict esential dintre Vechi si Nou angreneaza pana la urma toate spatiile (urban, rural) si toate clasele sociale, opunandu-i, la propriu si la figurat si in varii forme, pe reprezentantii lumii vechi celor ai lumii noi. Ca atare, pe langa taranime (ea insasi multiplu stratificata), la drama participa in (aproape) egala masura si mica (sau mai marea) burghezie ardeleana, sateasca si oraseneasca, lumea intelectualitatii si a politicienilor de provincie etc. F.xista prin urmare in Setea un roman al pamantului (cu balzaciana analcpsa din debutul cartii care e povestea Anei Mot), roman al unei familii taranesti si totodata monografic (de antropologie mai ales social-politica) a universului satesc, cu complicata lui ierarhie si dinamica de grup(uri); suprema valoare si masura a existentei satesti, pamantul ramane si aici aceeasi realitate complexa si totala (economica, sociala, politica ele.) ce defineste „interese si pozitii, grupuri sociale si mentalitati" (Marian Popa), jucand in romanul rural rolul pe care il arc Banul in romanul balzacian (Paul Gcorgescu).

Alaturi de acesta coexista insa (nu intotdeauna clar relationale) si un roman (in roman) al frontului, un roman-pamflet politic, un roman psihologic ce face critica „nelinistilor intelectualitatii si a problemelor de constiinta" (C, Regman) etc. insasi setea emblematica din titlu nu este doar aceea de pamant, ci si una (prezenta deja in Strainul) de certitudini (economice, politice, istorice, religioase, ontologice, axiologice, morale etc), dorite sau temute, cautate sau refuzate deopotriva de mai toate personajele, in fond tot atatea destine „surprinse in momentul de rascruce al anihilarii tuturor intelesurilor consacrate ale existentei" (Mircea lorgulescu). Dintre acestea se detaseaza mai pregnant Mitru Mot. taranul care preia in sfarsii initiativa istorica (iesit din „mantaua" lui Mitrea Cocor, e o figura specifica varstei „eroice" a literaturii noastre postbelice, care va disparea insa in faza reflexiva si critica a acesteia); Gavrila Ursului, un formidabil pater familias ce intruchipeaza esecul umanismului evanghelic si al modului traditional-patriarhal de viata; Ana Mot, un exceptional personaj post-slavician, poale cel mai autentic al cartii, ce incarneaza acea „endurance" (in sens faulknerian) taraneasca, fundamental legala printr-o intreaga experienta istorica de pamant, a carei moarte simbolica (ia sarbatoarea improprietaririi) marcheaza in stil sovietic - sfarsitul unei epoci si al unei lumi; Suslanescu, un intelectual burghez prea sarjat, un „oportunist in contratimp" (P. Georgcscu) incapabil de orice decizie sau energie, ce-si teoretizeaza excesiv debilitatea (voita de autor ca exponentiala pentru o intreaga clasa); replica sa simetrica, invatatorul George Teodorescu, erou al frontului (si al diviziei «Tudor Vladimirescu»), un alt Andrei Sabin care adera la comunism mai mult pentru ca il obliga autorul; baronul Papp, decazut (fata de Strainul) la slalutul de simpla caricatura a prestatiei partidelor „istorice"; rocambolescul legionar Baniciu; crancenul Picu, un maladiv oponent „din principiu"; Ez.cchil, o victima tragica a mentalitatii patriarhale a proprietatii funciare, dar si a propriei naturi, dand glas (ca in Morometii sau Niste tarani) revoltei tulburi a tinerei generatii impotriva ordinii Tatalui, adica a insasi lumii vechi; Emilia Teodorescu, osciland nesigur intre ruralitate si intelectualitale, intre mentalitatea veche si cea noua; fiul ei, Dan, corupt de atractia banului dobandii pe orice cai; Maria Ursului, mai mult o pala de culoare ele. Se retine, de asemenea, dincolo de individualitati, si reusita scenelor cu grupuri (luncanii, motoganii) si mase (ziua de targ, frontul, inscrierea pentru pamant etc.), „a caror psihologie este exprimata prin episoade spectaculoase si violente, pe masura ireductibilitatii fortelor care se confrunta" (M. Popa), a pasiunilor, atitudinilor si valorilor (surprinse in ipostaze esentiale).





Ca si eroul sau din Strainul, autorul parc atras spre Istorie de un „daimon" secret. Gasim asadar si in Setea un roman istoric (chiar un sentiment al Istoriei, sentiment relativ opac pentru postmodernitate) in sensul in care evenimentul fundamental (schimbarea, in toata diversitatea ei) este verbalizat (supus intru cuvant, transformat in epica), isloricizal (adoptat ca moment semnificativ in seria evenimentelor nationale majore), catcgorizat (transformat in criteriu de departajare intre Bine si Rau), tcleologizat (instrumentalizat in construirea unei noi Weltanschauung, a unui nou sens al existentei).

S-a observat insa (M. Iorgulescu) ca marile evenimente exterioare ajung sa inlocuiasca la Titus Popovici justificarea launtrica a personajelor, determinandu-le integral si implacabil potrivit unei scheme istorice exemplare, dar nu lipsita de facilitati, incat „psihologia este deseori abandonata in favoarea demonstratiei, [iar] existenta concreta este sacrificata in favoarea unei abstractii conforme cu un model utopic". Si aceasta pentru ca, in realitate, Titus Popovici este atras nu atat de daimonul Istoriei, cat de un „demon" al Politicului, a carui revelatie o are inca din copilarie (chiar primele amintiri ii sunt „politice") si care va deveni constanta unei creatii fascinate de „Eruptia factorului politic ca forma moderna a destinului - in viata oamenilor, implinind-o sau distrugand-o" (dupa cum o marturiseste chiar autorul); de altfel si preferinta scriitorului pentru cinematografic pare a avea tot o motivatie mai ales politica, Titus Popovici accentuand adesea imensa forta de impunere a acestuia in constiinta omului modern. Din pacate, in absenta libertatii (implicit de creatie), in contextul unei culturi traditional obsedate de istorie si al unei istorii si asa mutilate si confiscate de ideologic, si intr-o societate oricum politic aberanta, abordarea unei asemenea teme (altminteri majora) si optiunea ferma (aproape unilaterala) a unui scriitor inteligent si talentat, dar vulnerabil la ispita Puterii (politice, literare) pentru o perspectiva politica asupra faptelor („traim o epoca revolutionara//de mari mulatii dramatice in destinul colectivitatilor, cu implicatii momentane si explozive in constiinta, iar proza unei asemenea epoci// e tributara lor, in sensul cel mai nobil al cuvantului"), cu toate castigurile (artistice, dar nu numai) de moment, nu avea cum sa iasa castigatoare pe termen lung. Si intr-adevar, citita azi, Setea e plina de stridente: clisee dictate de ideologie; intamplari poate plauzibile luate separat, dar care, odata selectate si insumate, tradeaza neverosimila coerenta a tezei; stridente pamfletare; falsuri (macar) prin omisiune (cel mai grav fiind chiar ignorarea totala a actului al doilea din tragedia postbelica a taranimii, cooperativizarea) etc. Clara pe portiuni mici, lentila politica se arata profund deformatoare in ce priveste imaginea globala, ducand inevitabil reflectia istorica la impas.

E poate si motivul pentru care continuarea Setei (amanata in repetate randuri pentru momentul clarificarii viziunii autorului asupra destinului taranimii) n-a mai venit niciodata, caci ar fi insemnat chiar negarea premiselor romanului, o data ce etapa urmatoare, colectivizarea, avea nu doar sa distruga taranimea, dar si sa ia inapoi pamantul daruit conjunctura! in 1945 (in fond cum ar fi aratat Mitru Mot cedandu-si pamantul abia capatat la „colectiva"?). Totusi partea cea mai rezistenta a cartii continua sa ramana romanul microcosmosului satesc (cu viata lui primitiva, dura si meschina, lipsita de orice nota idilica, cu acea impenetrabila si inflexibila psihologie taraneasca, mereu surprinzatoare, cu acea sublima si abominabila viata a micii burghezii ardelene etc), roman al clasicei teme a literaturii transilvane de gen setea de pamant (formulata insa in termenii noilor imprejurari istorice), dificultatile problematicii fiind adesea depasite aici gratie artei literare a autorului.

Aceasta se caracterizeaza in principal prin: recursul la o epica (aparent) obiectiva, de arhitectura sobra si solida, in traditia realismului clasic, cu planuri paralele ce se intersecteaza contrapunctic si cu o preocupare pentru inventie rara in literatura noastra, cuplata cu o remarcabila usurinta de miscare in medii diverse (de unde si anumite excese gen roman de mistere, ca in unele romane ale lui Eugen Barbu); capacitatea de a sugera cu nerv si culoare o atmosfera ori de a crea personaje memorabile; inteligenta (malitioasa de regula) a observatorului, cucerit de ipostaza naratorului omniscient; privirea sarcastica, replica vie, stilul detasat-ironic, „notatia exacta si nervoasa, cruda si nuda" (M. Popa); depoetizarea voita, adeziunea la o estetica a uratului (a grotescului chiar) hiperrealista; sensibilitatea aparte pentru specificul limbajelor (mergand pana la o uimitoare expresivitate dialectala) diferitelor clase sociale ori pentru particularitatile definitorii pentru indivizi, care reveleaza o intreaga psihologie (individuala sau de grup) sau precizeaza la nuanta un moment dat etc. O atentie speciala o cere deosebita inclinatie nativa a autorului pentru „ironia fundamentala", o „vocatie atat de apasat sarcastica si caricaturala", „accentuat deformatoare, cu puternica actiune coroziva" cum la putini alti ardeleni (C. Regman), care transfigureaza intreaga materie a cartii, convertind nu o data epopeea intr-un veritabil poem eroi-comico-satiric (G. Ungureanu).

Daca vana swifliana e indiscutabil unul dintre marile atu-uri ale scriitorului, in schimb punerea ei „in serviciul unei «cauze istorice»" (C. Regman) pana la urma false (gest in care acelasi critic vede nu doar motivul „interior" al creatiei lui Titus Popovici, dar si marele merit al cartii) inseamna tocmai a trada obiectivitatea artei in favoarea tonului agitatoric al propagandei (fapt vizibil mai ales in Strainul), impingand astfel treptat satira perena inspre pamfletul circumstantial, gen I. Ludo, specific acelor ani „revolutionari".

In schimb, „Preferinta scriitorului pentru o ambianta istoriceste spectaculoasa, plasarea actiunii in momente hotaratoare pentru destinul unor mari colectivitati, mentinerea in permanenta a unui fundal de planuri supraindivi-duale" („expresii ale raportarii si ale conformarii la un scenariu generalizam", M. Iorgulescu), la care s-ar mai putea adauga si fantezia epica, ntmul cinematografic al naratiunii, dinamica planurilor, montajul alert ele. lasa sa se intrevada inca de pe acum viitorul om de cinema, care se va reintoarce doar fortuit la proza. Se poate spune asadar ca si la Titus Popovici , ca la mai toti scriitorii romani care in ultima jumatate de veac au indraznit sa abordeze in cheie realista terenul problematic al istoriei, adevarul si neadevarul, valoarea si nonvaloarea se amesteca in proportie variabila, impletindu-se intr-un subtil joc de „lumini ti umbre" (metafora emblematica) ce poarta amprenta de nesters a conjuncturii istorice in care s-a produs, un joc ce obliga la o lectura extrem de atenta si precauta, dar obiectiva, apta sa discearna scaderile (compromisurile sau chiar cedarile) datorate omului si/sau scriitorului de realul talent al artistului. Or, in ciuda ambitiilor si talantului de talent literar risipit de Titus Popovici (deplin si curat doar in Moartea lui Ipu), celelalte scrieri raman mai curand niste trepte in devenirea artistului, al caror urcus ar mai putea fi azi recomandat doar cititorului devotat.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani