Constantin Toiu biografia

Constantin Toiu




Constantin Toiu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

TOIU Constantin, se naste la 19 iun. 1923, Urziceni.

Prozator si eseist.

Fiul lui Toma Toiu, mic comerciant, si al Eugeniei (n. Joans).

Studiile liceale la Brasov. Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti (1946). Redactor la Editura P.M.R. (1948-l949), secretar la Asoc. Editorilor (1949-l950), redactor la Editura de Stat (1950-l952), ESPLA (1952-l956), la revista Secolul 20 (1960-l961), Gazeta literara, Romania literara, Luceafarul si la Televiziune (1965-l970). Debutul publicistic cu proza scurta in Gazeta literara (nr. 8, 1958), iar editorial cu romanul Moartea in padure (1965), cuprinzind „cronica unei zile" a anului 1947, ca prilej de confruntare intre doua mentalitati. Autor al volum de nuvele Duminica mutilor (1967) si al romanelor Galeria cu vila salbatica (1967) - care ii aduce consacrarea definitiva - insotitorul (1981), Obligado (1984) si Caderea in lume (1987). Abordind o problematica diversa, eseurile si reportajele din Destinul cuvintelor(91). Pretexte (1973) si Alte pretexte (1977) degaja patosul meditatiei unui intelectual rafinat, concretizat intr-o ireprosabila expresie literara. Premiul Uniunii Scriitorilor si al Acad. RSR pentru romanul Galeria cu vila salbatica.

Literatura lui Constantin Toiu releva fericita simbioza dintre un povestitor innascut, un ginditor redutabil si un stilist de marca, aceste calitati interconditionindu-se si potentindu-se reciproc intr-o proza a ideii „incarnate" si a anecdoticului semnificativ. La o prima impresie, datorita bogatului material faptic vehiculat prin tehnica „povestirii in povestire", echilibrul poate parea deteriorat in favoarea epicului „pur". O privire mai atenta descopera insa ca numeroasele secvente aparent parazitare ori gratuite sint, cel mai adesea, necesarele componente ale unui complicat mozaic de simetrii retrospective sau anticipative. Prin apartenenta la una si aceeasi „serie" in ordinea semnificatiei, intimplari in aparenta disparate se grupeaza in dublete, triplete etc. narative, polarizate in jurul aceluiasi sens (Al. Calinescu le subsumeaza procedeului mise en abyme). Ca niste fabule cu „punere in scena" diferita, dar cu morala identica, acestea sint legate subteran printr-o, cum ar spune prozatorul, „relatie simbolica", depasind cadrul strict epic. (Domnul Negotei din Caderea in lume constata ca diferenta esentiala dintre intimplarile realitatii si aceleasi evenimente „legate intre ele pe hirtie" consta in faptul ca „acele legaturi nu existau in stare pura in realitate".) Aparenta divergenta anecdotica devine astfel convergenta semnificativa. incit, dupa formularea lui Nicolae Manolescu, in literatura lui T „nivelul adevarat la care se desfasoara actiunea nu este niciodata al faptelor brute [], ci intotdeauna acela, superior, al vietii in constiinta". Este ceea ce diferentiaza cele doua ipostaze extreme ale martorului - una dintre temele predilecte ale prozei lui Constantin Toiu in insotitorul, o remarcabila intuitie artistica da nastere unui personaj pe cit de fantomatic pe atit de concret, care acopera cu misterioasa-i omniprezenta toate paginile romanului. Identitatea lui „civila" va fi divulgata abia spre final („stenograful sedintelor in comun de la Academie"), dar numai pentru a potenta si mai pregnant una simbolica: aceea de martor care „noteaza totul, absolut totul". in Caderea in lume, copistului cuminte, impersonal care era Rinzei ii ia locul cineva care nu stenografiaza, ci scrie: un autor.

Rolul sau este acelasi: batalia impotriva uitarii (trecutul reprezinta „o avere de care nu te expropriaza nimeni decit teribila uitare"); calitatea depozitiei sale e insa cu totul alta. Asternind pe hirtie amintirile tatalui sau -„simplu detinator al experientei, lipsit de orice har" - Babis al doilea urmareste, „in valmasagul aparent al evenimentelor", rostul, cauzalitatea, sensul. In loc sa consemneze datul real in mod automat, mecanic, el il interpreteaza. inregistrarii masinale ii e opusa versiunea subiectiva, personalizata; faptul brut se converteste in semnificatie; copistul cedeaza locul autorului. Cu tot ce decurge de aici: in primul rind, puterea nelimitata pe care i-o confera actul scrisului. insa desi detine „darul vrajit de a transforma orice in orice, adevarul in minciuna si invers, nimic nemaicontind decit puterea de a stapini niste evenimente, de a le preface dupa dorinta", Babis, naratorul-autor, nu uzeaza de el in absolut. Caci libertatea nelimitata a autorului e mereu ingradita de conditia sa de martor („depozitia mea de martor nechemat de nimeni, de nici un tribunal, decit de Timp, de Timp, de Timp"). Postura in care, chiar intervenind asupra realitatii - selectind, interpretind, ordonind - el nu o poate face cu totul arbitrar, ci in sensul „dorintei posteritatii", jasa cum ea va si voi ori visa sa se fi petrecut totul; asa cum ne amintim deseori lucruri care nu s-au intimplat niciodata si care s-ar fi cuvenit, poate, sa se intimple". Iata ce consfinteste valabilitatea acestei depozitii, facind, de pilda, „minciuna de o atit de convingatoare marturie" a lui Homer mai autentica decit „ceea ce s-a intimplat intr-adevar" si introducind-o in ordinea eternitatii. Insa martorul cel mai redutabil al vietii omenesti este - individual sau generic -constiinta: „insotitor" pe cit de incomod pe atit de incoruptibil, care amendeaza fara crutare si infailibil orice trisare, orice impostura - alta tema capitala a scrisului lui Constantin Toiu Un scenarist si un regizor incearca zadarnic sa-si mascheze ratarea prin justificari (auto)mistificatoare la fel de jalnice ca si peliculele trucate pe care le confectioneaza (Trompete dupa-amiaza).

Vina primordiala este dezicerea de propria natura, de propriile aspiratii.

„A pacatui grav inseamna a nu trai in acord cu sine", marturiseste un personaj din nuvela Piine rasturnata. Sufocat de minciuna si falsitate, eroul din Duminica mutilor „a pierdut pariul" cu sine si viata. La fel ca si Ninel Floasu din insotitorul, „omul aparentelor", mai vinovat decit daca ar fi „ticalos pe fata". Relevind etapele parcurse de erou in dobindirea constiintei de sine, romanul Obligado reia problematica acelui tacut, dar ineluctabil „insotitor" al neamului omenesc. Pina la disparitia Klarei, Bartolomeu „traise toata viata intr-o somnoroasa siguranta de sine", provenita din faptul ca mereu si mereu, a „pasat" altuia - in speta Klarei - nu numai obligatia definirii lui ca individ, ci si raspunderea inerent derivata de aici. Lipsit de aceasta dimensiune morala, protagonistul nu e decit un „rasfatat", un ins „in suspensie", „un confuz", „un aminat" - o fiinta umana prin procura. Odata disparut insa detinatorul „procurii" sale existentiale, Barto va fi obligat sa ia viata pe cont propriu si, din rob al propriei indeterminari morale („un om care nu se cunoaste devine rob. Robii nu vor sa se cunoasca, sa-si cunoasca drepturile, libertatile") sa devina stapin. Caci, departe de a conferi individului libertatea absoluta, inconstienta situata dincolo de bine si de rau a in-definirii, a vagului existential il priveaza tocmai de sansa cunoasterii - implicit asumarii - drepturilor si responsabilitatilor personale. Dimpotriva, a fi stapin presupune intrarea in posesia propriei, inalienabile, identitati, cu obligatiile si libertatile aferente; altfel spus, dobindirea constiintei de sine. Dar „intilnirea" lui Barto cu sine insusi constituie o proba fata de care eroul se dovedeste total nepregatit. Ca atare, daca, intr-o prima faza, persoanele din anturaj - in special Iorj Turgea cu fermecatoarele si fascinator-soporificele sale digresiuni - ii prelungesc starea -indeterminare „ducindu-l cu vorba", dupa expresia Klarei, contributiile lor ulterioare (exceptindu-l pe acelasi J.T., care ii „paseaza" respectiva atributie doctorului Cimpoieriu) se dezvolta tocmai in directia „initierii" lui Barto in sine insusi. Interogatoriul fara menajamente prin care Teia il obliga sa se priveasca in oglinda unor necrutatoare intrebari e prea declarat programatic pentru a fi intimplator. Replicile ei iau uneori chiar turnura rechizitoriului; fara efect insa, cita vreme acuzatul isi insuseste incriminarile cu atita somnambulica placiditate, aprobind-o mecanic, automat - asadar formal. Deoarece, pentru a-si putea rosti el insusi sentinta -singura valabila - inculpatul trebuie sa detina mai intii competenta de a o pronunta. Spre aceeasi tinta a constientizarii eroului actioneaza si doctorul Cimpoieriu, incercind sa-si determine pacientul „sa se decida sa ridice capacul de pe ceainicul inconstientului", precum si Klara insasi, ale carei vorbe, scrisori, pagini de jurnal dobindesc valoare testamentara, regasindu-se si in nemiloasa luciditate a acelor convorbiri imaginare; incit aceeasi Klara care, in viata, lansase deviza „dusului cu vorba" devine, in moarte, cea mai intransigenta calauza in calatoria lui Barto spre sine insusi. Odata insa aceasta etapa depasita, imixtiunile straine, firesc, inceteaza. Caci impactul cu propria constiinta coincide cu clipa cind „fiecare nu ramine decit cu sine insusi", cind individul „se aseaza undeva in inchipuire si se priveste pe sine".

Moment corespunzator instituirii acelui „tribunal interior" ale carui dezbateri se desfasoara in cadrul restrins al individualitatii, una si aceeasi persoana detinind atributiile unei intregi instante, in multipla sa calitate de inculpat-martor-aparator-procuror-jurat Asadar, in riposta fata de karamazovianul „totul este permis", romanul lui Constantin Toiu sta sub semnul a ceea ce, prin parafrazarea unei sentinte a Sfintului Augustin (citata in carte), s-ar putea exprima astfel: cunoaste-le pe tine insuti si fa ce vrei. Formula care contine o libertate crincena, necrutatoare, dar singura adevarata: aceea a responsabilitatii. Prin ea, fiinta umana dobindeste, intii, insasi posibilitatea de a comparea inaintea acelui „tribunal interior"; apoi, indreptatirea de a-si pleda cauza; pe urma, competenta de a-si rosti singura sentinta: inocent sau culpabil; in sfirsit, dreptul - omenesc mai presus de toate - de a plati. In acest sens, chiar daca nu pronunta un verdict explicit, ObUgado nu este mai putin un roman-proces. Acela al chemarii in instanta a martorului Bartolomeu Boldei cu scopul (auto)instruirii sale in vederea unicei depozitii valabile in procesul insului cu sine insusi: marturia de sine. In Galeria cu vita salbatica, romanul politic beneficiaza de permanentul comentariu al discursului moral, cartea fiind o meditatie asupra binelui si raului privite atit din perspectiva istorica, precum si general umana (C. Regman nu ezita sa-l considere „roman filosofic"). In consecinta, cazul individual dezbatut devine cu atit mai mult exemplar cu cit e situat intr-o epoca evocata simbolic drept „perioada nemiscarii depline si domniei unui singur punct de vedere"; epoca, asadar, in care insul e obligat sa-si defineasca propria calitate morala in modul cel mai neechivoc. Ca atitia altii, Chirii Merisor nu reuseste nici el sa se sustraga injonctiunii unui contingent care, inlocuind, dupa cum spune Hary Brummer, „prezumtia de inocenta" cu cea de culpabilitate („pacatul originar ca politica de stat"), genereaza psihologia speciala a „greselii oricind posibile".

In atare situatie, explica anticarul, „a avea imaginatie si deci si constiinta" reprezinta - cu conditia sa nu fii cinic - un, adesea, insurmontabil handicap: cele mai vulnerabile sint, inerent, tocmai spiritele cele mai constiente de sine. Pe de alta parte insa, propria constiinta ofera individului si resursele rezistentei in fata presiunii spirituale exercitate asupra lui. in plina psihoza a acestui „exorcism fanatic" practicat in faimoasele sedinte de excludere, Chirii ia cuvintul in apararea unei colege. Daca, ulterior, marcat de excluderea din partid, el este paralizat pe planul actiunii propriu-zise, in schimb, redactindu-.si jurnalul, opune terorii acelei culpe obscure un veritabil „periscop" al clarviziunii, reflectiile sale constituind, prin ele insele, o deloc neglijabila reactie. Cu alte cuvinte, in virtutea unuia si aceluiasi atribut, insul reflexiv este un „dezarmat inarmat". Nu intimplator, Chirii Merisor se sinucide; nu intimplator, ultimul sau cuviht este „Indestructibil". Ca „dezarmat inarmat", insul detinator de constiinta e vulnerabil in conjunctural, dar intangibil in absolut. Sau, parafrazind o celebra formula: cita constiinta, atita vulnerabilitate; dar si, ca reflex, cita constiinta, atita indestructibilitate. intr-o interrelationare la fel de subtila a termenilor aparenta-esenta, relativ-absolut, eroul Galeriei este un „inocent vinovat". Prin atitudinea sa morala, el reprezinta, conform expresiei lui C. Regman, „«gradul zero» al culpabilitatii si gradul maxim al candorii". Dat fiind insa ca intransigenta sa se exercita in abstract, Chirii este un „naiv" (cuvintul revine insistent in caracterizarea lui) intrucit incapabil de a stapihi „regula jocului". Fapt, acesta din urma, care nu presupune, dupa modelul lui Cavadia, a o si adopta, caci a intelege „necesitatea" nu comporta supunere oarba, ci cit mai perfecta adecvare a propriilor mijloace si posibilitati la imperativele ei. Or, confundind realitatea „cu un anumit sistem al sau de cuvinte". Chirii se elimina singur din joc, pieizind aprioric partida cu viata in numele unor valori ideale.

Prin insusi caracterul ei absolut, candoarea sa devine astfel o „naivitate" care se confunda cu vinovatia Inocent in absolut, eroul e un „vinovat" circumstantial al inadaptarii si al esecului. Pentru a opera insa respectiva distinctie, devine necesara situarea pe pozitia acelui „adevar intreg" al profesorului Ortopan din insotitorul. Imperfecte pentru ca supuse erorii, sentintele rostite - individual sau colectiv - de numerosii martori din opera lui Constantin Toiu (pe linga cei deja pomeniti, intervin in aceasta calitate locotenentul Ionel Roadevin, „marele" Cavadia, „vizuina cu hoti", „Galeria", anchetatorul lui Chirii, Megaclide Pavelescu, Brenner, Mita, Sanda Fuiorescu, Leonard Negotei etc.) nu sint decit reflexul aspiratiei spre un consens ideal. Pe de alta parte insa, prin fragmentarismul si divergenta opiniilor, aceste marturii figureaza tocmai esuarea in relativ. Sugerata in Galeria, existenta unei instante infailibile apare exprimata explicit in insotitorul. Aceasta nu e, dupa convingerea profesorului Ortopan, nici divinitatea si nici destinul, ci „sintem noi insine, la un loc, rasa omeneasca insirata pe cele citeva milenii ale ei de constiinta". Ca intr-un „computer divin", consemnarile individuale, fragmentare si relative, au fost, de-a lungul filogeniei, colectate intr-o „suma ideala", expresie a acelui „adevar intreg" si imuabil. Prin raportare la acesta, celor dintii le este confirmata sau, dimpotriva, infirmata, dupa caz, veracitatea: verdict cu caracter definitiv. Dupa cum, la fel de inflexibil, le este atestata si apartenenta la bine sau la rau, caci, in virtutea aceleiasi infailibilitati, „duhul speciei" detine si atribut de instanta morala absoluta. incit, daca, individual, constiinta este „insotitorul" nevazut al insului in raport cu el insusi, la nivelul speciei, ea este „insotitorul" umanitatii in raport cu eternitatea. In paralel cu aceasta dezbatere metafizica, literatura lui Constantin Toiu transpune datele problemei si in ecuatie istorica. Deoarece constiinta defineste insul atit ca individ, cit si ca, simultan, component al unei „echipe cu care trece prin lume" in conditiile irepetabile ale unui context social-politic determinat, altfel spus, ca fiinta istorica. intr-o scena simbolica, ipotetica existenta a Generalului stat-majorist intilnit de Chirii devine indubitabila doar o data cu certificarea ei de catre un martor (Cavadia). in acelasi fel, nici istoria nu e de conceput in absenta marturiei spiritului - dovada ca este apanajul exclusiv al speciei umane, ca singura cugetatoare - ea nefiind, in ultima instanta, decit o „istorie" a constiintei de sine a umanitatii. Relatia e, si in acest caz, biunivoca: daca individul depune marturie pentru istorie, la rindul ei, aceasta depune marturie pentru el, validindu-i sau, din contra, invalidindu-i declaratiile.

Incriminat intr-o conjunctura istorica data, jurnalul lui Chirii devine, peste ani, publicabil. Ceea ce presupune ca momentul istoric sa se fi schimbat tocmai in spiritul reflectiilor sale - fapt echivalind cu suprema lui validare. Inerent, istoria indeplineste astfel un rol justitiar. Fiindca, daca e adevarat ca, „pe portiuni mici de tirnp", delatorii - si, in sensul cel mai larg, adeptii oricarei (auto)mistificari interesate sau numai comode ori poltrone - sint „cei mai bine platiti", este la fel de adevarat ca „ras-platiti nu sint niciodata de istorie", aceasta rasplatindu-i, dimpotriva, „doar pe cei care au memorat si transmis ceva, cu noblete, in interesul tuturor". De aici, benefica seninatate degajata de literatura lui Constantin Toiu (evidenta mai ales in Caderea in lume si in Galeria - aici si prin contrast cu tentele sumbre ale prozei „obsedantului deceniu").

Transgresind contingentul, perspectiva filosofica ii permite scriitorului ca, prin superioara comprehensiune, sa considere istoria drept o experienta care, cu cit e mai atroce, cu atit detine mai indiscutabila forta probatorie pentru triumful absolut al spiritului uman. Si tot de aici, increderea, admirabil exprimata intr-un eseu din Destinul cuvintelor, in valoarea literaturii ca marturie privilegiata, intrucit susceptibila de a fi dublu validata in fata eternitatii: o data sub aspectul adevarului si, inca o data, sub acela al perfectiunii.

OPERA:
Moartea In padure. Cronica unei zile, roman, Bucuresti, 1965;
Duminica mutilor, nuvele, Bucuresti, 1967;
Destinul cuvintelor, versuri. Bucuresti, 1971;
Pretexte, Bucuresti, 1973;
Galeria cu vita salbatica, roman. Bucuresti, 1976 (postfata de autor, cu un cuvint inainte de V. Rapeanu, 1979;
1984);
Alte pretexte (insemnari). Bucuresti, 1977;
insotitorul, roman, Bucuresti, 1981 (ed. II, 1989);
Obligado, roman, Bucuresti, 1984;
Caderea in lume, roman, Bucuresti, . Traduceri: Ilya Ehrenburg, Furtuna, in colab. cu I. Flavius si E. Hariton, Bucuresti, 1948 (1949;
1957);
O'Henry, O 'afacere internationala, in colab. cu Angela Granet, Bucuresti, 1949;
Louis Aragon, Comunistii, I-V, in colab. cu T. Patrunjenaru, Bucuresti, 195l-l955;
P. Cvirka, Taina, in colab. cuE. Dianu, Bucuresti, 1953;
I. Valentinov, Povestiri din Africa, in colab. cu D. Curtoglu, Bucuresti, 1954;
S. V. Pokrovski, Vinatorii de mamuti, in colab. cu R. Cimpeanu, Bucuresti, 1955;
Zofia Nalkowska, Profesorul Spanner, in colab. cu D. Telemac, Bucuresti, 1956;
Georges Sadoul, Charlot, Bucuresti, 1956;
F. Vigdorova, Drumul in viata, in colab. cu Natalia Stroe, Bucuresti, 1956;
Jorge Amado, Subteranele libertatii, I-III, in colab. cu H. Radian, Bucuresti, 1957;
Yves Montand, Cu inima plina de soare. Bucuresti, 1957;
Danuta Bienkowska, Pe urmele cuiburilor de vulturi, in colab. cu R. Ciocan, Bucuresti, 1958;
A. Gracev, Tainele lacului rosu, in colab. cu N. Bocunescu, Bucuresti, 1958;
Pagoda vietii vesnice, in colab. cu N. Bocunescu, Bucuresti, 1959;
Karel Capek, Razboi cu salamandrele. Hordubal, in colab. cu Mihai Pop, Bucuresti, 1961 (1964;
1985);
Jan Drda, Oraselul de pe coline, in colab. cu Ihor Lemni, Bucuresti, 1961;
Maxim Gorki, Viata lui Klim Samghin, II, in colab. cu D. Botez si M. Gafton, Bucuresti, 1961;
K. Kislov, Comoara din Valea Cerbului, in colab. cu E. Antonescu, Bucuresti, 1961;
Sahib Djamal, Trandafirii negri, in colab. cu E. Nita, Bucuresti, 1962;
John Braine, Drumul spre inalta societate, in colab. cu Any Florea, Bucuresti, 1963 (1968);
Gheorghi Briantev, Pe gheata subtire, in colab. cu G. Sutasu, Bucuresti, 1964;
John Braine, Viata in inalta societate, in colab. cu Any Florea, Bucuresti, 1965 (1968);
W. Reymont, Taranii, in colab. cu T. Holban si B. Jordan, Bucuresti, 1965 (1986);
Dhan Gopal Mukherdjee, in jungla, in colab. cu M. Cardas, Bucuresti, 1966;
F. E. Sillanpaa, Silja sau O soarta zbuciumata. Bucuresti, 1967;
Antonina Vallentin, Leonardo da Vinci, Bucuresti, 1968.


REFERINTE CRITICE:
M. Martin, Generatie si creatie, 1969;
G. Dimisianu, Prozatori de azi, 1970;
idem. Valori actuale, 1974;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 8, 1976;
I. Vlad, Lectura - un eveniment al cunoasterii, 1977;
V. Ardeleanu,. Mentiuni, 1978;
G. Dimisianu, Opinii literare, 1978;
C. Regman, Explorari in actualitatea imediata, 1978;
Mioara Apolzan, Casa fictiunii, 1979;
I. Negoitescu, Alte insemnari critice, 1980;
M. Zaciu, in Romania literara, nr. 28, 1981;
Ov. S- Crohmalniceanu, Piinea noastra cea de toate zilele, 1981;
Dan Culcer, Serii si grupuri, 1981;
M. Tomus, Miscarea literara, 1981;
M. Iorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982;
G. Dimisianu, Lecturi libere, 1983;
I. Vlad, Lectura romanului, 1983;
M. Odangiu, Romanul politic, 1984;
L. Raicu, Fragmente, 1984;
E. Simion, Scriitori, III;
C. Ungureanu, Proza;
I. Holban, Profiluri epice contemporane, 1987;
C. Regman, De la imperfect, 1987;
Alex. Stefanescu, Prim-plan, 1987;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 1, 1988;
I. Holban, in Romania literara, nr. 10, 1988;
M. Papahagi, in Tribuna, nr. 51, 1988;
A. Cosma, Romanul, I;
I. Pecie, Romancierul in fata oglinzii, 1989.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani