Ioan Maiorescu biografia




Ioan Maiorescu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

MAIORESCU Ioan, se naste la 28 ian. 1811, Bucerdea Grinoasa, judetul Alba - moare in 2 aug. 1864, Bucuresti.
Carturar si filolog. Fiu al taranului Trifu, poarta acest nume pina la 1836; mama (n. Maior) era fiica nepotului de frate al lui Petru Maior, de unde schimbarea succesiva a numelui: Ioan Trifu-Maioreanu, Maiorescu, Maiorescu.

Tatal lui Titu Maiorescu.

Scoala primara in satul natal; gimnaziul la Blaj (1824-l829); teologia la Seminarul Central din Pesta (1830-l835), dublata de preocupari istorice si filologice.

Debuteaza la 1834 cu fragmente din Istoria romanilor, in Biblioteca romaneasca (Buda), revista lui Zaharia Carcalechi.

Trimis pentru doctorat in teologie la Viena (1835), renunta, neasteptat, la cariera preoteasca. Asemenea altor prof. ardeleni descalecati in Principate pe urmele lui Gh. Lazar. trece in Tara Romaneasca. Prof. la scoala din Cerneti (1836); se casatoreste cu Maria Popazu din Brasov, mama celor doi copii: Emilia si Titu-Liviu. intre 1837 si 1847, inspector si prof. de istorie universala si „stilul national" la Scoala Centrala din Craiova, exceptind un singur an (1842-l843), cind, victima a unor intrigi, este destituit si trece ca prof. la Seminarul de la Socola; din 1847, inspector al scolilor din Oltenia. intretine o indelungata corespondenta (1838-l863), de interes politic si cultural, cu George Barit;

Colaboreaza la Muzeul national, Foaie literara si, mai ales, la Foaie pentru minte, inima si literatura. La 1848, joaca un rol de prim plan, in tara, dar mai ales in strainatate: in iun. 1848, da citire, in curtea Scolii Centrale din Craiova, Proclamatiei de la Islaz; agent diplomatic al Guvernului provizoriu pe linga Dieta din Frankfurt, apoi, translator la Ministerul de Justitie din Viena (1849-l857). Prin zeci de ari. (in Allgemeine Zeitung, Ost-Deutsche-Post, Wanderer) si memorii (unele in colab.), lupta cu abnegatie pentru cauza romanilor din Transilvania si pentru unirea Principatelor; indepartat din functie, prin pensionare, din cauza activitatii politice; calatorie la romanii din Istria (1857), repetata in . Stabilit la Bucuresti (1859), este un devotat al domnitorului Al. Ioan Cuza; director al Comisiei centrale a Principatelor Unite; prof. de istorie critica si stilistica la „Sf. Sava"; director al Eforiei Instructiunii Publice, post din care demisioneaza (1861); din 1863, prof. la Scoala superioara de Litere din Bucuresti; colab. la intocmirea proiectului de statut al Soc, Literare Romane (Acad. Romana). Desavirsirea si tiparirea scrierilor istorice si filologice, incepute inainte de 1848, raminea, la 1864, un deziderat.

Cu exceptia unui Itinerar in Istria si Vocabular istriano-roman (editat de Titu Maiorescu in 1874), opera lui Ioan Maiorescu se reduce la art., publicate, majoritatea, in Foaie pentru minte, inima si literatura: Asupra ortografiei romanesti (1838); Despre vechimea romanilor in Ardeal si deosebit pe pamintul ce se zice „Fundus Regius", adeca Pamintul sasesc (1842); Domnul doctor St.L. Roth si romanii ardeleni inaintea dumnealui in privinta catra zbieretele maghiarilor despre panslavism (1842); Antipapadopul sau Autorii dictionarului de Buda aparati in contra domnului Gr. Papadopul (1843); Antischiaul. Adeca o infruntatura data unui roman care voieste a ne face schiai sau sloveni (1847); Refutarea parerei d-lui I.K. Schuller despre germana origine a limbei romane (1847); Studii asupra limbei romane (1848; 1850); Putine cuvinte pregatitoare la studiul limbii romanesti (1850); Moldau und Wallaehei, in Staats-Lexicon. Encyclopadie der sammtlichen Staatswissenschaften fur alle Stande, 1864.

Reprezentativ pentru inteligenta ardeleneasca a epocii pasoptiste, ctitor de scoala si unul dintre primii nostri diplomati, Ioan Maiorescu a fost, inainte de toate, un mare roman. In cazul sau, omul copleseste opera; prin natura, ca si prin ascendenta sa ardeleneasca, a fost un luptator; un om al faptei si al datoriei, cu o vointa inflexibila si o inalta constiinta morala. Cu pretul unei existente bintuite de mari restristi, el a inteles sa se implice total in lupta nationala, fiind - dupa expresia lui T. Vianu -un remarcabil „cap politic".

La 1848, ca si in anii premergatori Unirii de la 1859, a desfasurat, la Frankfurt, ca si la Viena, o activitate diplomatica impresionanta, care-l situeaza intre protagonistii politici ai generatiei de la . La aceeasi importanta se ridica si contributia sa in domeniul invatamintului romanesc. Discipol al luministilor ardeleni, animat de idealurile politice si democratice ale pasoptismului, Ioan Maiorescu vede in scoala pivotul vietii nationale. Cu o reala vocatie de intemeietor si sprijinit de domnitorul Al. loan Cuza, care-l numeste director al Eforiei Instructiunii Publice, el edifica un adevarat sistem de invatamint, modem si democratic. De la scoala interesul sau se extinde la intreaga cultura nationala. in prospectarea acesteia, se manifesta plenar una din dominantele personalitatii sale: spiritul critic.

Asemenea lui I. Heliade Radulescu, Ioan Maiorescu Kogalniceanu, Alecu Russo s.a., denunta in Cuvintul ce s-a spus cu prilejul examenului din 4 iulie 1837 si mai ales in scrisoarea catre G. Barit din 11 februarie 1838 imitarea nesabuita a strainilor, maladia innoirilor, fuga dupa forme care imbraca un continut neadecvat, anticipind teoria junimista a „formelor fara fond". El avertizeaza asupra consecintei acestei false modernizari („o spoitura dinafara"): superficialitatea si formalismul culturii („masca frumoasa fara creieri"), alterarea specificului national, stricarea limbii. La fel de nociva, imitarea literaturii franceze mediocre primejduieste literatura nationala, perverteste gustul cititorilor si altereaza judecata critica. Incercind sa contracareze curentul „occidentalizarii", Ioan Maiorescu propune compatriotilor studierea clasicilor antichitatii greco-latine si, asemenea lui Kogalniceanu, justa proportionare a raportului traditie-inovatie: „Sa tinem bunul din cele vechi parasind raul, precum si din cele noua sa imbratisam numai folosul, ferindu-ne cu tot pieptul de cele stricacioase". In materie de limba, este un latinist moderat in linia lui T. Cipariu. Fara o pregatire filologica sistematica, a avut o bogata informatie apuseana, mai ales germana. Articolele sale, majoritatea polemice (Asupra ortografiei romanesti, 1833; Antipapadopul sau Autorii dictionarului de Buda aparati in contra domnului Gr. Papadopul, 1843; Antischiaul.

Adeca o infruntatura data unui roman care voieste a ne face schiai sau sloveni, 1847; Refutarea parerei d-lui l.K. Schuller despre germana origine a limbei romanesti, 1848; Studii asupra limbei romane, 1848 si 1850), demonstreaza, pe linga o reala deschidere spre stiinta moderna a limbii si un remarcabil spirit stiintific, fibra unui inaintas bataios ca Petru Maior. in esenta, Ioan Maiorescu abordeaza ideile directoare ale Scolii ardelene, dar redimensioneaza considerabil cercetarea lingvistica, incit unele probleme capitale - latinitatea limbii romane, ortografia acesteia, dezvoltarea limbii literare unitare - isi gasesc o agumentare judicioasa si solida. El dobindeste, insa, merite suplimentare: un aport in sfera teoriei generale a limbii (observatii modeme relative la originea limbajului, evolutia si diversificarea limbilor, raportul dintre limba si gindire, dintre limba si istoria poporului, limba ca mijloc de comunicare s.a.); o prima tentativa de abordare a unor chestiuni de lingvistica indo-europeana; dezbaterea pertinenta a originii limbilor romanice; realizarea unuia din primele studii semnificative in domeniul dialectologiei romanesti (Itinerar in Istria si Vocabular istriano-roman, 1874), interesant deopotriva prin datele etnografice. Apartinind generatiei „incepatorilor de drum", Ioan Maiorescu se profileaza ca „o insemnata figura morala" (N. Iorga). Spiritul, atitudinile, preocuparile sale apar profund revelatoare pentru alcatuirea sufleteasca si intelectuala a fiului.

OPERA:
Cuvintul ce s-a spus cu prilejul examenului din 4 iulie 1837, in Muzeul national, nr. 9, 1837 si in Gindirea romaneasca in epoca pasoptista, II, Bucuresti. 1969;
[Scrisoare catre G. Baritl, in Foaie literara, nr. 16, 1838 si in Gindirea romaneasca in epoca pasoptista, II, Bucuresti, 1969;
Asupra ortografiei romanesti, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 23-25, 1838;
Despre vechimea romanilor in Ardeal si deosebit pe pamintul ce se zice Fundus Regius, adeca Pamintul sasesc, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 36-39, 1842;
Antipapadopul sau Autorii dictionarului de Buda aparati in contra domnului Gr. Papadopul, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 1l-l3, 1843;
Antischiaul. Adeca o infruntatura data unui roman care voieste a ne face schiai sau sloveni, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 2-6, 1847;
Refutarea parerei d-lui l.K. Schuller despre germana origine a limbei romane, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 15-22, 1847;
Studii asupra limbei romane, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 14-l9, 1848;
nr. 10-l2, 1850;
Putine cuvinte pregatitoare ia studiul limbii romanesti, in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr. 8-9, 1850;
Moldau und Wallachei, in Karl von Rotteck und Karl Welcker, Staats-Lexikon. Encychpadie der sammtlichen Staatswissenschaften fur alle Slande, drilte Auflage, Bd. I, Leipzig, ,3rockhaus", 1864;
Itinerar in Istria si Vocabular istriano-roman, ed. ingrijita si pref. de T. Maiorescu, Iasi, 1874 (ed. II, Bucuresti. 1900);
[Scrisori catre G. Barit, 1838-l863], in George Barit si contemporanii sai, I, Bucuresti, 1973.


REFERINTE CRITICE:
' G. Barit, in Transilvania, nr. 14, 1877;
V.A. Urechia, Istoria scoalelor de la 1800-l864, II, 1892;
G. Ionescu-Gion, Portrete istorice, 1894;
N. Banescu, V. Mihailescu, loan Maiorescu, 1912;
N. Iorga, in Arhivele Olteniei, nr. 65-66, 1933;
P. Iroaie, in Convorbiri literare, nr. 7, 1941;
S. Cioculescu, VI. Streinu. T. Vianu, Istoria;
N. Ursu. in Studii si cercetari stiintifice, fascicula 2, 1961;
Monica Stoica, loan Maiorescu, 1967;
N. Andrei, Ani - de lumina Istoria Liceului „Nicolae Balcescu" din Craiova. 1826-l976, 1976;
M. Miculescu, Activitatea politica si diplomatica a lui I. Maiorescu in perioada 1848-l851 in slujba natiunii romane, 1970;
D. Mamica, Argumente de istorie literara, 1976.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani