Ion Sirbu biografia




Ion Sirbu opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

SIRBU Ion D. (numele la nastere: Sirbu Desideriu), se naste la 28 iun., Petrila, judetul Hunedoara - moare in 17 sept. 1989, Craiova.

Prozator, dramaturg si eseist.

Fiul minerului Ion Sirbu si al Ecaterinei (n. Glaser).

Scoala primara in orasul natal (1926-l930); gimnaziul si liceul la Petrosani (1930-l939); Facultatea de Filosofie si Litere a Univ. din Cluj, mutata la Sibiu dupa Diktat (1940-l945). Concentrat pe frontul estic (194l-l944), beneficiind de permisii pentru examene; scurta perioada de translator pe frontul vestic (1944-l945). Student si discipol al lui Blaga, care ii coordoneaza lucrarea de diploma De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga; proiect nefinalizat de doctorat cu acelasi conducator stiintific: Functia epistemologica a metaforei. Membru fondator al Cercului literar de la Sibiu (1945). Din 1946, asistentul lui Liviu Rusu la Catedra de estetica a Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj, apoi conferentiar (din 1947) la Institutul de Arta Dramatica; demis in .

Profesor suplinitor la Scoala Medie din Baia de Aries (1950) si la diverse licee din Cluj (1950-l955); secretar de redactie la Revista de pedagogie din Bucuresti (1955-l956); redactor la revista Teatru! (1956-l957). Arestat in sept. 1957 pentru „omisiune de denunt" si condamnat la sapte ani de inchisoare, petrecuti la Ministerul de Interne, Jilava, Gherla, Salcia, Grindu, Periprava. Vagonetar in Mina Petrila (1963); sef de serviciu productie la Teatrul de Stat din Petrosani (1964); secretar literar la Teatrul National din Craiova, din 1964 pina la pensionarea medicala din 1973.

Debuteaza publicistic in ziarul Tara din Sibiu (nr. 1, 1940) si literar, cu povestirea inspirata din viata minerilor Dumineca, in revista patronata de Blaga, Curtile dorului (nr. 2, 1941). Colaboreaza la Revista Cercului literar (1945).

Debuteaza editorial in 1956 cu nuvela Concert. Revine in 1973 cu Povestiri petrilene si „romanul pentru copii si parinti" De ce plinge mama?. Culegerea Soarecele B si alte povestiri (1983), distinsa cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Alte premii: Premiul „V. Alecsandri" al Casei Centrale a Creatiei pe 1968; Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor pe 1982; Premiul „I. L. Caragiale" al Acad. pe 1983; Premiul Asoc. Scriitorilor din Craiova pe 1985 s.a. A scris scenarii cinematografice care n-au fost ecranizate. Piesele jucate pe scenele teatrelor din Craiova, Petrosani, Piatra Neamt, Bucuresti, Timisoara, Brasov, Pitesti etc. au fost reunite in volum Teatru (1976), Arca Bunei Sperante (1982), Bietii comedianti (1985). Concepe romane ramase in ms.

Stagiul de cronicar dramatic de la revista Teatrul din 1955-l957 a fost determinant, dupa toate indiciile, pentru atribuirea functiei de secretar literar si, implicit, pentru orientarea scriitorului catre genul dramatic. Ion Sirbu isi redescopera vocatia de dramaturg in 1964-l966, cind se integreaza practic in viata teatrala postbelica. Scrie in acesti ani citeva drame sociale (Simion cel Drept, Frunze care ard), o drama istorica (Pragul albastru), dar si comedii usoare, „bufonade", care reprezinta mai degraba exercitii de virtuozitate: Stmbata amagirilor, Catrafusele, Plautus si fanfaronii. in piesele sale abil construite, el isi afirma formatia clasicista si inclina vadit spre teatrul de idei, chiar daca nu totdeauna conceptia filosofica se cristalizeaza in opera. Arca Bunei Sperante ilustreaza fidel conceptia sa despre „teatrul ca forma de filosofie", fiind piesa cu cel mai mare succes (de public si critica dramatica). in aceasta „parabola dramatizata" (N. Carandino ), Ion Sirbu reactualizeaza mitul potopului universal si al regenerarii din Vechiul Testament, izolat de contextul religios. Mitul Arcei salvatoare este dezvoltat intr-o meditatie dramatic-filosofica pe tema supravietuirii spetei umane in conditiile epocii tehniciste. Semnificatia metaforei titulare este sporita prin inventarea personajului simbolic Ara - „forta care germineaza", in conceptia autorului. In spiritul transparentei simbolice, personajele sint concepute ca prototipuri (Noe, Noa, Ham, Sem, Iafet), ceea ce constituie o lacuna in ordinea dramaticului. Parabolica si schematica in structura ei ideatica, drama lui Ion Sirbu pare sa fi fost gindita ca replica la Arca lui Noe de Lucian Blaga . Mai acuzat blagiana, prin prisma temei abordate, este Simion cel Drept (1964), intitulata initial Ciobanul care si-a pierdut oile. Intriga dramei vizeaza disparitia satului patriarhal de munte, a satului de ciobani de pe plaiul mioritic, in conditiile expansiunii civilizatiei urbane - fara nici o conotatie politica insa. Din perspectiva dramaturgului, momentul istoric al urbanizarii fortate reprezinta, in esenta, disparitia definitiva a existentei pastorale.

„Omul muntelui" Simion Albu - cu nume simbolic, simbolul onomastic devenind manierism in teatrul lui Ion Sirbu - lupta aprig sa-si pastreze pozitia si casa, desi e asediat de pretutindeni. Casa ciobanului este ultimul bastion al arhaicitatii rurale, fara alte puncte de sprijin. „Casa este sufletul meu" - marturiseste Simion „cel drept". Cazut in derizoriu, devenit „cioban cu o singura oaie", el insista totusi in respectarea traditiei, ducindu-se zilnic cu ultima oaie la pascut, ca o suprema tentativa de conservare a ritualului ancestral. Oaia chemata simbolic Ileana este, insa, stearpa si infestata de petrol, repetind in derizoriu paradigma legendara din Miorita. in teatrul, ca si in proza de (relativa) tinerete, Ion Sirbu intretine creator nostalgia spatiului originar si tine sa-si indeplineasca „obligatia morala" de a evoca lumea coloniei natale. Rezulta citeva piese in registru melodramatic, tributare „actualitatii" tematice a anilor '70: Frunze care ard, Amurgul acela violet si chiar A doua fata a medaliei, proiectata ca „drama psihologica si morala". intr-o alta directie fertila a dramaturgiei sale, Ion Sirbu recupereaza dimensiunea istorica in tentativa de a problematiza evenimentele dintr-un trecut mai indepartat sau mai apropiat: Pragul albastru (1966), La o piatra de hotar (1967), Iarna lupului cenusiu (1976), Covor oltenesc (1978) s. a. Cu actiunea plasata in Evul Mediu romanesc, Pragul albastru dezvolta o teza sustinuta si in cealalta substantiala drama istorica, Iarna, si anume teza rezistentei istorice, a supravietuirii etnice in conditii cu totul vitrege. Transpunindu-si ideile in limbaj teatral, filosoful istoriei vrea sa demonstreze ca, pe linga istoria domnitorilor si a razboaielor purtate de ei, exista o subistorie nescrisa, a „anonimilor si analfabetilor nostri inaintasi" care au rezistat respectind „legea pamihtului".

A inventat, prin urmare, o fabula simbolica sub forma unei povesti despre invierea mortilor, „o fabula prin care sa invinga ceea ce Blaga numea Bunul nostru simt ontologic". Conventionalismul dramei deriva din atare intentie artistica, probind doar enegia demonstrativa a unui dramaturg fascinat, camilpetrescian, de .jocul ideilor". Ideile sint ordonate intr-un scenariu complicat care se distinge prin acuratete stilistica, eruditie si nedorita narativitate. Intervine astfel o inadvertenta intre continutul ideatic al dramei si modalitatile teatrale de exprimare. Ca si Blaga , Ion Sirbu lucreaza in dramele sale cu simboluri in actiune, dar ii lipseste forta „gindirii mitice". Discursul teatral a insemnat pentru el un mod expresiv de a-si decanta obsesiile creatoare. Turnura tezista a unor piese lasa adesea impresia de contrafacere, intrucit ideea valorificata in dialogul scenic este invelita intr-o serie de metafore si simboluri (pragul albastru, frunza carbonizata.

arca vietii, lupul cenusiu, covorul popular), unele sugerate inca din titluri. Tensiunea dramatica se concentreaza si creste in jurul acestor simboluri, in pofida inclinatiei melodramatice a autorului. Cert este ca dramaturgului nu i-a lipsit forta de constructie in teatru si ca un veritabil mestesugar al scenei a stiut sa imbine traditia cu modernitatea. Dar adevarata sa vocatie este aceea de prozator. Dupa debutul neconvingator din 1956 cu nuvela Concert, al carei subiect melodramatic nu poate evita poncifele epocii proletcultiste, Ion Sirbu re-debuteaza, la 54 de ani, cu o culegere de Povestiri petrilene, marcate de nostalgia „orizontului pierdut". Revenirea la proza corespunde, prin efect compensatoriu, necesitatii intime de a recupera spatiul modelator al coloniei polietnice.

Prima parte -si cea mai valoroasa - insumeaza, sub titlul Vechi povestiri mineresti, 23 de legende si istorioare cu tilc provenind din orizontul mitologic al minei. Cele mai multe „mituri mineresti", reproduse in spiritul oralitatii, au caracter cosmogonic si sociogonic, fructificihd mentalitatea populara a locului. Cum a fost la inceput, de exemplu, este povestea impartirii bunurilor de catre Dumnezeu la inceputurile lumii, dar si o alegorie cu substrat moral pe tema echitatii si inechitatii. Din perspectiva povestitorului naiv, lumea minei si lumea de dincolo comunica permanent prin galeriile sapate in inima muntelui. Mina, cu imaginea simbolica a lumii-pestera (cf. Crucea), constituie punctul de trecere dintre planul terestru si „gradina lui Dumnezeu". ingerii (si diavolii) se amesteca printre oameni, le imprumuta chipurile si obiceiurile. Crucea rastignirii se afla aievea in pestera de la capatul minei. in acest univers bidimensional, moartea este conceputa ca o trecere naturala dintr-o dimensiune in alta. Asa trece batrinul miner din Frunza cea neagra, calauzit de lumina lampasului, in „galeriile lumii celeilalte". Tema mortii apare staruitoare si in alte povestiri din grupaj: Cele trei frici, Pistolul fermecat, Cind brazii infloresc si Lampa. Proza din urma este o pilduitoare istorie a minerului care incalca legea morala: spre a dobindi „puterea, averea si placerea", el ii vinde dracului lampa. Prin prisma semnificatiei, minerul care se lasa ispitit de diavol reactioneaza asemeni „baiesului" din Vilva bailor de Ion Agarbiceanu .

Se pare ca influentat de prozatorul ardelean - indrumatorul sau in sfera prozei din perioada clujeaza - care exploreaza in citeva nuvele romantice mentalitatile primitive din viata aurarilor din Muntii Apuseni, Ion Sirbu leaga indeobste „motivul fantastic de semnificatia etico-sociala" (Mircea Zaciu). Dar fantasticul din Vechi povestiri se rezuma la sfera angelicului si, in genere, e de provenienta religioasa, excluzind substanta superstitiilor sau a riturilor pagine si zona maleficului distrugator. Expresivitatea acestor legende repovestite (sau elaborate) de scriitorul cult deriva, in primul rihd, din fuziunea realului cu fabulosul. Actiunea lor este localizata in Petrila - de unde si atributivul titular al povestirilor - sau in zona muntoasa din topografia Vaii Jiului. Spatiul real, delimitat de Paring, Retezat si Jiu, corespunde aidoma dimensiunii spatiului fantastic, alcatuind impreuna un areal al mitului. Sursa primara a povestirilor o constituie folclorul zonei marcate de meseria mineritului. Oralitatea stilului, limbajul popular, frecventa dialogului si a formulelor stereotipe invedereaza atare sursa. Dar autorul iese din circuitul folcloric -asemeni lui Ion Creanga -, intrucit coboara transcendentul din poveste pe pamint, ajungind sa abordeze fantasticul in spirit realist. Parasind ipostaza povestitorului ingenuu, in a doua parte, Ultimele povestiri, Ion Sirbu relateaza intimplari tragice din colonie, in naratiuni liniare cu evidenta tenta moralizatoare. Rareori prozatorul isi valorifica predispunerea satirica, precum in Siropul de zmeura, povestire brodata pe tema parvenirii. Similara cu lumea Vechilor povestiri, o lume a candorii si a primordiilor se contureaza in romanul conceput in aceeasi perioada. De ce plinge mama?, de aceasta data din perspectiva copilariei. Pentru Ion Sirbu - un mare indragostit de copii, desi a fost lipsit de bucuria paternitatii -, copilaria, ca virsta a inocentei, corespunde naturii frumoase si pure - si e un teritoriu magic.

Copilaria si natura sint universuri guvernate de aceleasi coduri morale, intemeiate pe norme din categoria sublimului: desavirsirea in frumusete, puritate si bunatate. Nu doar peisajul paradisiac este regenerator si formativ in viziunea prozatorului, ci si mitologia muntelui. Exploatind pretextul calatoriei initiatic-aventuroase a doi copii porniti in cautarea mamei pe traseul dintre Valea Jiului si Valea Frumoasei, el contureaza un veritabil spatiu mitico-legendar, cumulind o serie de legende si basme etiologice sau istorii morale. Dupa acest prim roman promitator, in pofida reminiscentelor livresti (M. Sadoveanu, V. Voiculescu ), Ion Sirbu revine la proza scurta in Soarecele B si alte povestiri (1983). Majoritatea povestirilor reunite in acest volum tirziu apartin scrierilor de tinerete, fiind compuse pina in . intre limpul creatiei si timpul lecturii exista un mare decalaj resimtit ca atare de autor. Ion Sirbu a fost pus in situatia nedorita de a-si reconstitui, in jurul viratei de 60 de ani, portretul artistic din tinerete. Asa se explica receptarea anemica a prozelor citadine din Soarecele B. Realitatea concret-istorica la care se refera textele satirice a fost lasata in urma. Povestiri precum inceputul calatoriei, Cum se sparge gheata sau Caz disciplinar trebuie evaluate prin raportare la contextul socio-cultural al primului deceniu postbelic dominat de fenomenul adoptarii neconditionate a modelului sovietic in toate domeniile. Valorificindu-si vocatia satirica, de aceasta data, Ion Sirbu vizeaza formele degradate ale intelectualitatii, in registrul ironiei si umorului. in Inceputul calatoriei e conturat portretul-robot al scriitorului proletcultist ipocrit, care critica decadentismul occidental, dar traieste intr-un lux exorbitant. Maniera obiectiv-realista uzitata de prozator reprezinta o forma de parodiere a registrului optimist al epocii. Dinamitind cliseele, el creioneaza caricatural figura eroului care, cuprins de febra creatoare, deformeaza maniheist realitatea, falsificind sentimentele sau conflictele sociale. Ascultind in tren povestea iubirii nefericite a unei fete de la tara, „poetul provincial" Vasile Poiana schiteaza deja in gind o nuvela realist-socialista cu chiaburi.

Un pseudo-intelectual este si personajul central din Caz disciplinar, o nuvela mai prolixa al carei conflict este localizat in universul scolii si subliniaza ideea traumatizarii elevilor prin aplicarea mecanica a modelelor pedagogice de tip Makarenko. Discursul demagogic al intransigentului director Cornel Cuvici este reprodus ironic de naratorul care sugereaza discrepanta dintre banal si exceptie sau caderea din sublim in ridicol. O proza impregnata de intelectualism este Doi intelectuali de rasa, cu actiunea plasata in orasul Genopolis, corespunzind Clujului din tineretea scriitorului. Conflictul epic se intemeiaza pe aceeasi exagerare a faptului derizoriu. Tot in Genopolis se intimpla evenimentele narate, din „unghi filosofic", in Soarecele B in care Cornel Regman vede „o utopie de laborator, dezvoltata dupa toate regulile demontarii unei absurditati". De altfel, cele doua povestiri se inrudesc nu numai prin localizarea conflictului in mediul universitar, ci si prin dictiunea ideilor, prin frazarea impecabil carturareasca, irizata de ironia subtire cu efecte comice. Unica nuvela istorica din volumul Enuresis nocturna, cu subiectul fixat in mediul „inaltei societati clujene" a anului 1901, se intemeiaza pe reconstituirea unei sinucideri misterioase. Remarcabil este eroul tragediei ridicole, baronul Robert von Axenburg, din categoria „omului estetic", un intelectual rafinat, discret si insingurat, misterios si original in reactii. Ion Sirbu oscileaza intre a-si fixa personajul in descendenta decadentului Des Esseintes sau a face din el un cavaler al onoarei, ultim erou al „secolului romantic", indecizia tipologica determinind caracterul hibrid al nuvelei. Dintre celelalte proze cu un „nucleu rece", usor schematic, sau inclinind catre maniera fiziologiilor caricaturale, se desprinde Cimex lectularia, a carei intriga e concentrata in dialogul dintre personajul-narator terorizat de plosnitele din apartament si administratorul blocului. Reconstituind savant istoricul evolutiei parazitilor in lume, batrinul administrator insinueaza posibila legatura intre dezastrele mondiale si invazia plosnitelor menite sa intretina „un cuantum de neliniste" in omenire, ca un avertisment al destinului.

Un roman hibrid, expresie ludica a deconectarii artistice, se vadeste Dansul ursului (1988), subintitulat „roman pentru copii si bunici". Aceasta originala carte consacrata copilariei reprezinta o constructie savanta, cu alternari experte de planuri narative si sugestii simbolice. Pretextul animalier serveste prozatorului spre a desfasura cu precautie pinza unei alegorii despre libertate si incarcerare. Fabula epica se poate rezuma in citeva fraze. Un urs urias este prins de nemti, in timpul razboiului, si inchis intr-o grota, urmind sa fie dus in Germania. Trei copii orfani, care traiesc in edenul silvestru din preajma casei padurarului Simion Cosma, se hotarasc sa-l scoata din captivitate. Reusesc sa-si infaptuiasca planul, ducindu-l in mijlocul padurii Bucov, dar ursul care se atasase de copii se intoarce in grota. Prinde contururi astfel o fabula despre omenie si libertate, pigmentata, insa, la tot pasul, de istorii cu ursi sau cu prelegeri istorico-stiintifice despre viata speciei animaliere. Caracterul ludico-filosofic al discursului narativ este imprimat de prezenta unui magar „filosof, prietenul copiilor si al ursului captiv, care mediteaza, in monologurile sale interioare, pe felurite teme sugerate de viata imediata. Botezat autoironie cu prenumele intim al scriitorului, magarul Gary indeplineste rolul personajului rezoneur in roman. Pe linga exagerarea fictionala, tesatura narativa este, din pacate, prea aglomerata cu informatii exhaustive din domeniul „ursologiei" sau cu elemente autobiografice. Autorul nu isi refuza, de exemplu, placerea de a relata o intimplare cu Blaga si un urs (prilej spre a sanctiona „un fel de aschimodie, cu ochi de viezure si picioare de calaret avar", in care e re-cognoscibil Beniuc). Facind abstractie de atari denivelari. Dansul ursului invedereaza caracterul circular al prozei antume a lui Ion Sirbu Conceptia sa despre „mitosfera" din Povestiri petrilene si De ce plinge mama? revine simetric in romanul care incheie un ciclu creator.

OPERA:
Concert, Bucuresti, 1956;
Povestiri petrilene, Iasi, 1973;
De ce plinge mama?, Craiova, 1973;
La o piatra de hotar, Bucuresti, 1968 (ed. II, 1978);
Teatru, Craiova, 1976;
Hateg '77 (Rapsodie transilvana), Bucuresti, 1977;
Arca Bunei Sperante, Bucuresti, 1982;
Soarecele B si alte povestiri. Bucuresti, 1983;
Bietii comedianti, Craiova, 1985;
Dansul ursului. Bucuresti, 1988.


REFERINTE CRITICE:
I. Maxim, in Orizont, nr. 14, 1974;
C. Cublesan, in Tribuna, nr. 41, 1976;
D. Solomon, in Teatrul, nr. 6, 1977;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 22, 1983;
C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1983;
Sultana Craia, in Luceafarul, nr. 22, 1983;
C. Tuchila, in Luceafarul, nr. 8, 1984;
I. Simut, in Steaua, nr. 2, 1986;
R. Diaconescu, in Ramuri, nr. 2, 1986;
FI. Potra, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1987;
D. Velea, in Convorbiri literare, nr. 9, 1987;
I. Rotaru, O istorie, III.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani