Mircea Oprita biografia

Mircea Oprita




Mircea Oprita opera literara

Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera

OPRITA Mircea, se naste la 25 oct 1943, Timisoara.

Prozator, poet si eseist.

Fiul lui Remus Oprita, muncitor, si al Marioarei (n. Serbu).

Scoala elementara si Liceul „Emil Racovita" la Cluj (bacalaureatul in 1961); urmeaza Facultatea de Filologie din acelasi oras (196l-l966). Profesor de limba si literatura romana in comuna Dabica (jud- Cluj), intre 1966 si 1968; indrumator la muzeul memorial „Octavian Goga" de la Ciucea (1968-l969); inspector la Comitetul de Cultura si Educatie Socialista al judetul Cluj (1970-l972); redactor la Editura „Dacia" (1972-l989). Debut publicistic in ziarul Faclia din Cluj (1960) si in revista Contemporanul (1962)

Debut editorial cu volum de povestiri SF intllnire cu meduza (1966), dupa care au urmat inca patru volum de „proza scurta" SF (Noptile memoriei, 1973; Adevarul despre himere, 1976; Figurine de ceara, 1978; Semnul licornului, 1980), un roman SF parodic (Argonautica, 1970, rescris si amplificat in 1980), doua romane „realiste" (Pasarea de lut, 1976; Cina cea mai lunga, 1983), un volum de versuri (Jocul cu vipere 1972), piese intr-un act (Viata intr-o floare, 1972), un studiu monografic (H.G. Wells -Utopia moderna, 1983). Mircea Oprita a alcatuit trei antologii de science-fiction romanesc, in limba maghiara (1975) si germana (1979; 1983).

Premiul I la concursul de poezie organizat de Fondul International al Scriitorilor de pe linga PEN-Club (Londra, 1966), pentru versurile incluse ulterior in volum Jocul cu vipere (1972); Premiul I la cel de-al 3-lea Concurs national de literatura SF, pentru povestirile Figurine de ceara si O falie In timp (1973); Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1973, pentru volum Noptile memoriei; Premiul special al juriului la al 3-lea Congres European SF (EUROCON) (Poznan, 1976); Premiul Asoc. Scriitorilor din Cluj, pentru volum Cina cea mai lunga si H.G. Wells - Utopia moderna (1983). Premiul revista Stiinta si tehnica, pentru aceeasi carte despre H.G. Wells (1983).

Povestirile din volumul de debut, Intilnire cu meduza (1966), se inscriau pe acea „coordonata poetica" pe care, mai tirziu, Mircea Oprita o va defini ca atare si o va pune in evidenta ca pe o miscare mai ampla in „literatura stiintifico-fantastica" a epocii. Alaturi de „coordonata comicului", „coordonata poetica" - sau, altfel spus, infuzia de lirism menita a contracara „tehnicismul" sterp si rudimentar, a eroda stereotipiile epice si a submina cliseele ideologice ale proletcultismului din anii '50 - constituie un remediu prin recurs la care va deveni posibila „renasterea genului", mai intii embrionar prefigurata si tot mai convingatror continuata apoi, in deceniile ce vor urma. Pe amindoua aceste „coordonate", Mircea Oprita va apela, ca si alti scriitori romani de science-fiction din acea vreme, la modelele de competenta literara si la antidoturile estetice pe care traditia literaturii romane „generale" era in masura a le oferi, fara a neglija insa nici traditia in curs de constituire a „genului" la scara internationala. Comparind inceputurile lui Mircea Oprita, situate sub semnul „coordonatei poetice", cu scrierile mai tirzii, definitorii pentru formula de science-fiction pe care scriitorul si-a configurat-o pe parcurs si care-i poarta amprenta, vom constata o evolutie dinspre generic inspre specific, dinspre o emotie estetica mono-valenta („senzatia de pierdere", „the sense of loss"), cautata la inceput pe caile consacrate de „marea literatura", inspre ambivalenta emotiei estetice din science-fiction, definita prioritar prin „senzatia de uimire si miracol" („the sense of wonder").

Reprezentativa in acest sens este povestirea Figurine de ceara, din volumul Noptile memoriei (1973) (reluata, intr-o versiune revazuta, in autoselectia retrospectiva din volumul caruia-i da si titlul. Figurine de ceara, 1978), povestire ce poate fi citita si ca o ars poetica in registru SF, de natura a oferi „cheia de lectura" pentru restul prozelor SF ale autorului: debarcat pe o planeta aparent pustie, Bactriana, un imprudent cosmonaut declanseaza, asemeni unui nou „ucenic vrajitor", misterioase si nelimitate resurse mimetice, homoplastice, cu care planeta este inzestrata, fugind apoi, ingrozit, din acest „univers artificial si neverificat in timp", pe care el insusi il „crease" si unde refuza sa se mai intoarca vreodata; foarte acut la lectura, frisonul de oroare si de alarma al personajului-narator da expresie unei emotii specifice in SF: acel „sense of wonder" ce rezulta din cutremurul fiintei finite in atingere cu infinitul, de aceasta data cu infinitul „complexional", cu infinita diversitate proteica, versatilitate polimorfica si voracitate limitofaga ce ceracterizeaza „al treilea infinit spatial", cel al complexitatii.

Chiar daca apare ca fiind finit in spatiu si timp, acest „al treilea infinit" al complexitatii si diversitatii lumii vii este simtit si el ca o stihie ce ameninta fiinta umana in insesi temeliile si tiparele ei constituite, relativ stabile, „asezate", fiind gata s-o covirseasca, sa-i dizolve identitatea. Nu „un univers artificial si neverificat in timp" va desfasura, ca fond de contrast, proza lui Mircea Oprita, ci tot un univers „al nostru", „real", solid si coerent articulat, chiar daca „anticipat" el insusi. Intruziunea insolitului in cotidian este respinsa si resorbita prin coeziunea intrinseca a realului constituit ca atare, prin mobilizarea fortelor endogene de autoreglare si autoconservare a tot ce-a apucat sa existe -agregare prin ale carei interstitii motivul SF, introdus discret, insidios, cu masura si precautie, cu perfecte alibiuri, deghizari si contaminari „realiste", reuseste sa se infiltreze si sa disloce strat dupa strat pina a atenta la insusi centrul vital al realului curent, cotidian, voit banal de multe ori.

Aceasta ecuatie estetica isi gaseste o expresie artistica majora mai ales in volumul Semnul licornului (1980), in povestiri ca aceea ce da titlul volumului, in Asteapta vremea ta si O floare pentru capitan, in nuvela Judecatorii din voumul Adevarul despre himere (1976) s.a., care, alaturi de Figurine de ceara, exprima cel mai decantat formula de science-fiction proprie lui Mircea Oprita si care-i poarta de pe acum amprenta. Exista, in povestirile si nuvelele lui Mircea Oprita, si o supratema unificatoare si integratoare (tensiunea ireductibila dintre real si virtual, eterna discordie dintre ceea ce este si ceea ce ar putea fi, indoiala daca, intr-adevar, „singurul posibil e realul"), o supratema ce ar putea servi de fundament unui virtual roman SF, pe care Mircea Oprita prefera sa-l modeleze insa in tiparele si formele „genului scurt".

Se poate lesne observa cum „prozele scurte" ale autorului -embrionar inca din volumele anterioare, dar mai clar vizibil abia in ultimul, Semnul licornului (1980) - se racordeaza reciproc si prefigureaza virtual un astfel de roman, printr-un sens de convergenta rezultat subsecvent din solutionarea unitara a tensiunii real-imaginar, din abordarea, extensiva, a mai tuturor motivelor SF consacrate si, concomitent, din elaborarea lor literara, intensiva, intr-o maniera originala, personala, dar in acelasi timp fidela spiritului lor originar - ceea ce are darul de a conferi integrarii SF-ului in literatura o organicitate de substanta, nu doar una de stil. Un roman SF pe arhicunoscuta tema a „calatoriei spatiale", insa un roman parodic, persiflant si aluziv incepind chiar de la titlu, este Argonautica (1980), rescriere integrala a unei prime versiuni, omonime (1970); o cenzura a realului se exercita si aici asupra imaginarului - un imaginar deficitar in chiar planul propriilor sale exigente, sclerozat prematur in clisee, poncife, stereotipii (de decor si figuratie, de limbaj, de psihologie, de temperament si comportament), stereotipii sedimentate intr-o „recuzita standard" a genului, intr-un verbiaj „tehnicist", intr-o caracterologie sablonarda. Dar obiectul ultim al parodiei este, in Argonautica, festivismul, „optimismul" ori „eroismul" factice - malformatii proprii unei anumite „virste", revolute, din „cresterea" SF-ului romanesc, iar discreditarea prin ris a acestui salciu „eroism", a acestui gaunos festivism, isi afla registrul adecvat in eroi-comic, nu fara o incipienta deschidere spre farsa sumbra. Densitatea perceptiei si reprezentarii concretului este asumata direct, devenind mai activa si mai evidenta, in cele doua romane „realiste" ale scriitorului: Pasarea de lut (1976) si Cina cea mai lunga (1983). in cel dintai, filiatia pare a fi, la prima vedere, aceea a prozei ardelenesti traditionale: taranii ardeleni din Vad parcurg timpul ce le-a fost dat - timp individual si timp istoric (primul razboi mondial. Unirea cu Tara, noua asezare a lucrurilor, nescutita de asperitati si conflicte) - cu masivitatea dislocarilor telurice, cu tenacitatea unei vitalitati compacte, fara fisura, cu pasul greu, apasat si implacabil, pe care l-au facut auzit in literatura mai intii un Slavici ori un Rebreanu. Dar, daca substanta e in linii mari aceeasi, „traditionala", nu tot traditional este si modul de expresie, strategia narativa, unde Mircea Oprita valorifica ingenios, „modern", experienta acumulata in science-fiction, ceea ce tensioneaza aceasta substanta, stiuta, si la un diapazon altul decit cel stiut. Cu o si mai acuta perceptie a realului, fiind un roman „de actualitate", Cina cea mai lunga (1983) aduce un mediu „desenat", pe alocuri, „dupa natura", detaliu ce nu putea sa scape „binevoitorilor", de profesie sau ocazionali, care s-au grabit sa „sesizeze forurilor" paginile ce li se pareau suspecte, punind un rudimentar semn al egalitatii intre imaginar si real, si fabricind astfel un „caz", simptomatic pentru subdezvoltarea, nu numai estetica, a vremii.

Pentru ca nu numai acest anecdotic „desen dupa natura" a trezit „vigilenta" ideologica oficiala, ci, in general, „oglinda" pe care autorul o punea in fata „realitati:", perceptia subtextual sarcastica a intregii „societati socialiste multilateral dezvoltate", perceptie prin care, pornind de la un banal si prozaic pretext (o caricaturala ancheta sociologica pe tema „ce-ati mincat aseara la cina?" - sintem pe vremea „alimentatiei rationale"!), se ajunge, de fapt, la o caustica si dizolvanta radiografie de ansamblu. Explicabil, Cina cea mai lunga a fost un roman de succes la public, care a detectat imediat, cu o intuitie poate difuza, dar nu mai putin sigura, percutanta neconcesiva, fara menajamente, pe care Utopistul (cu U mare, entitatea naratorial-auctoriala a romanului) o imprima impactului cu realul, incisivitatea sarcastica a tonului naratorial, acuitatea insolitarii „realiste" ca atribut al unui mimesis de imediata actualitate si proximitate, prin care exceleaza acest percutant roman „realist". Pe „coordonata comicului" gasim acum, intinse la uscat, expuse coroziunii si supuse deriziunii, nu numai clisee si poncife literare, ca in Argonautica, dar si mult mai palpabile realitati sociale, psihologii, caracterologii, „felii de viata", „izvorul, nu ulciorul" - asa cum tocmai sunau „pretioasele indicatii" si „cerinte" din „magistralele" „Cirmaciului", al carui pompos portret kitsch circula, intr-o scena de opera bufa, prin toate incaperile unei redactii, „pasat" dintr-una intr-alta cu graba de a scapa pe tacute de el, cu teama de a nu ramine cu „magareata" pe cap, dar si cu un subtil si complice zimbet subtextual, cu un discret „sense of humour".

Mircea Oprita este si un avizat exeget al Literaturii SF, exigent raportata la un criteriu estetic ferm, desi mereu nuantat si elastic, ce opereaza si selectia din cele trei antologii de science-fiction romanesc in traducere maghiara (1975) si germana (1979; 1983), ultima aparuta chiar in Germania, H.G. Wells - Utopia moderna (1983) este primul studiu monografic de intinderea unei carti dedicat de un autor roman fondatorului englez al SF-ului modern, pe care, totusi, „din ratiunea unei studiate strategii", Mircea Oprita prefera sa-l situeze, atunci, in anii '80, sub semnul „utopiei", nu al SF-ului propriu-zis, invocind alibiul ca „in masura in care e utopie moderna, creatia wellsiana este si science-fiction". Cu adevarat semnificativa, in perspectiva posteritatii lui H.G. Wells, dar si a contextului particular in care aparea cartea lui Mircea Oprita, s-a dovedit a fi fost nu atit filiatia „utopiei didactice", senine si optimiste, cit aceea a „contrautopiei" pesimiste si mizantorpice -ambele egal ilustrate de H.G. Wells.

OPERA:
Intilnire cu meduza. Bucuresti, 1966;
Argonautica, Bucuresti, 1970 (ed. II, revazuta si amplificata, Cluj-Napoca, 1980);
Planeta parasita, teatru de papusi. Cluj, 1971;
Viata intr-o floare, piese intr-un act. Cluj, 1972;
Jocul cu vipere, versuri. Cluj, 1972;
Noptile memoriei. Bucuresti, 1973;
Az atlipett latohatar (Dincolo de orizont), antologie SF alcatuita si prefatata de ~, Cluj-Napoca, 1975;
Adevarul despre himere. Bucuresti, 1976;
Pasarea de lut. Balada cu fotografii miscate, roman, Cluj-Napoca. 1976;
Figurine de ceara, pref. de I. Hobana, Cluj-Napoca, 1978;
Die beste aller Welten (Cea mai buna dintre lumi), antologie SF alcatuita si prefatata de ~, Cluj-Napoca, 1979;
Semnul licornului. Bucuresti, 1980;
Cina cea mai lunga, roman, Cluj-Napoca, 1983;
H.G. Wells - Utopia moderna, Bucuresti, 1983;
SF aus Rumanien (SF din Romania), antologie SF alcatuita de ~ in colab. cu Herbert W. Franke, Miinchen, 1983.


REFERINTE CRITICE:
Ov.S. Crohmalniceanu, in Tribuna', nr. 51, 1973;
V. Cristea, Domeniul criticii, 1975;
idem, in Romania literara, nr. 13, 1976;
V. Bugariu, in Luceafarul, nr. 13,1976;
A. Cosma, in Tribuna, nr. 20,1976;
idem. Romanul romanesc si problematica omului cotemporan, 1977;
M. lorgulescu, Scriitori;
S. Titel, in Romania literara, nr. 22, 1980;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 28, 1980;
S. Iosifescu, in Romania literara, nr. 47, 1980;
V. Bugariu, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1980;
A. Cosma, in Vatra, nr. 7,1982;
C. Robu, in Cahiers roumains d'etudes littiraires, nr. 1, 1982;
Mircea Popa, in Tribuna, nr. 52, 1983;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 21, 1984;
A. Cosma, in Vatra, nr. 3, 1984;
V. Bugariu, in Luceafarul, nr. 39,1984;
H. Arama, in Tribuna, nr. 51, 1984;
C. Robu, in Almanah Anticipatia, 1984;
Sanda Radian, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1985;
E. Simion, in Romania literara, nr. 30, 1986;
A. Sasu -Mariana Vartic, Romanul romanesc, II;
N. Steinhardt, in Familia, nr. 6, 1987.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani