Referate Meniu
Astronomie
Biologie
Chimie
Desen
Diverse
Drept
Economie
Engleza
Filozofie
Fizica
Franceza
Geografie
Germana
Informatica
Istorie
Italiana
Marketing
Matematica
Medicina
Muzica
Psihologie
Romana
Romana1
Spaniola


 


referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre: Negocierea si ABORDAREA TEORETICA A NEGOCIERII

Proiect negocierea

1. Generalizari, definitii, clasificari
2. Strategii de negociere
3. Tehnici si tactici de negociere
4. Pregatirea negocierilor
5. Desfasurarea negocierilor
6. Finalizarea negocierilor
7. Particularitatile negocierilor in diferite state

Principii de negociere

· Cine are nevoie sa negocieze
· Ce-i trebuie unui bun negociator
· Rolul comunicarii(discutiilor)
· Ce si cu cine negociem

Negocierea este o comunicare specializata, care necesita învatare, experienta, talent si principialitate. Negocierea este forma de comunicare ce presupune un proces comunicativ, dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în cazul aparitiei unor conflicte de interese, prin care doua sau mai multe parti, animate de mobiluri diferite si având obiective proprii, îsi mediaza pozitiile pentru a ajunge la o întelegere mutual satisfacatoare .
Dintre toate formele de comunicare, negocierea estes, asadar, singura care recunoaste aprioric urmarirea unui interes. Pentru a fi altceva decât egoism, actiunile care tin de negociere trebuie sa admita, din capul locului, ca nu este nimic mai normal pentru partener sau parteneri sa urmareasca acelasi lucru, dar din punctul lor de vedere – interesul lor. Ajunsi aici, suntem deja departe de confuzia care s-ar putea face de catre unii între negociere si negustorie, ca sa nu mai vorbim de grava alunecare spre înselatorie. Daca am apela la stilul colocvial, am spune ca negocierea este diploma universitara obtinuta la Oxford, iar târguiala este certificatul obtinut de intermediarul de la Obor, oricât de drag ar fi cuiva balcanismul bazarului oriental.


Pentru Gary Johns negocierea este un proces decizional între parti interdependente care nu împartasesc preferinte identice. Si, mai exact, este activitatea prin care se încearca a se ajunge la un schimb satisfacator între parti.
În negociere, care este o forma democratica de a te confrunta cu adversarul (partenerul), comunicarea are loc între egali, în sensul ca învinsul nu are ce negocia, el nu poate ridica pretentii, tot ce i se ofera e cadoul învingatorului. Comunicarea implica raporturi de putere între parteneri, iar tranzactiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare. Aceasta înseamna ca idealul realizarii unui raport de deplina egalitate între interlocutori este utopic.
Termenul negociere – cu sensul apropiat celui de azi – apare consemnat în secolul al VI-lea î.H., în Roma antica, în vremea când plebeii cetatii, oameni bogati, cetateni liberi, dar nu si nobili, erau nevoiti sa se ocupe de afaceri private sau îndeplineau anumite functii publice. Ei însisi desemnau activitatea pe care o practicau prin negarea termenului ce-i consacra pe patricieni, negare care îi apropia totusi de acestia, numind-o negotium (nec-otium) – activitate ce nu e nici desfatare, în deplinul înteles al cuvântului, desi are ceva din aceasta, dar nici munca în sensul ei deplin. „Negotium era o activitate ce putea aduce nu doar o anume satisfactie celui care o practica, asigurându-i dobândirea de bunuri, ci chiar o desfatare, pentru ca bunurile dobândite erau câstigate prin intermediul unei activitati ce nu presupunea un efort deosebit: doar comunicarea verbala, uneori în scris, cu semenii.”
Obiectul negocierilor are, fireste, o multitudine de fatete, dintre care exemplificam:
- negocieri în procesul afacerilor
- în relatiile de munca
- între sefi si subordonati
- între întreprinderi sau institute
- între ministere
- între guvern si parlament
- între state suverane.

Zestrea unui bun negociator
Am spus mai sus ca negocierea este o activitate care se învata. În rândurile care urmeaza vom schita bagajul de care credem ca are nevoie un negociator specializat în relatii internationale:
– O diploma universitara în domeniu. Oricât ar sustine cineva ca diploma este o hârtie, consideram ca nu ai autoritatea sa sustii o profesie, alta decât cele manuale, fara sa fi absolvit o universitate. Diploma este, în adevar, o hârtie, dar pe ea este scris numele tau. Iar sus de tot, chiar sunt trecute, cu litere mari, chiar doua persoane juridice cu oarece prestigiu: o tara si o institutie de învatamânt. Cei care ne vorbesc despre averea lor facuta fara sa fi trecut prin scoala o fac tocmai fiinca n-au avut de unde sa învete ca nimeni nu se poate lauda cu ignoranta, iar etalarea bogatiei este, oricum, dovada lipsei de educatie.
– Un titlu stiintific care sa-i gireze calitati suplimentare fata de un absolvent obisnuit. Oxenstiera spunea ca stiinta nu e urâta decât de ignoranti.
– Cunoscator de istorie nationala. Nicolae Balcescu scria: „orice natie, dar, precum orice individ, are o misie a împlini, adeca a concurge, dupa natura si geniul sau propriu, la triumful stiintei asupra naturii, la perfectionarea întelegerii si asentimentului omenesc potrivit legei divine si eterne care guverneaza ursitele omenirei si ale lumei.” Lamartine era de parerea ca: „istoria, glasul mormân-tului, este ecoul a tot ce cade pe drumul neamului omenesc”.
– Cunoscator de geografie europeana si, pe cât posibil, mondiala. A reprezenta guvernul României într-o tara straina presupune a sti despre poporul si tara respectiva ceva mai mult decât numele aeroportului si vremea probabila din ziua aterizarii aeronavei. Fiecare cetatean îsi iubeste tara si nu are bucurie mai mare decât atunci când îsi da seama ca interlocutorul lui îi cunoaste obârsia, istoria, momentele de glorie si poate exemplifica admiratia prin numele unor personalitati, ani legati de evenimente tumultoase, localitati pitoresti, legende, întâmplari, anegdote... Cineva spunea: Orice negociator care vine slab pregatit, se va gasi doar în situatia de a reactiona la evenimente si nu în aceea de a le conduce.[6]
– Capabil sa primeasca sugestii si sfaturi. Dl. Ioan Deac sugereaza: Echipele de negociere vor avea întotdeauna în spatele lor experti sau echipe de experti care vor rezolva detaliile tehnice ale pozitiilor de principiu la care ajung liderii sau vorbitorii. Mandatul expertilor îl constituie ajungerea la acordul de principiu si nu poate fi eludat. Odata ce acordul de principiu a fost stabilit, expertii vor dezvolta conditiile concrete ale acestuia, fara sa mai negocieze acordul de principiu, chiar daca au alta opinie. Ei pot stabili prin negociere solutiile de redactare a acordului sau contractului. Expertii consiliaza echipa de negociere, dar ei nu apar la întâlnirile de negocieri decât în cazuri cu totul deosebite.
– Inteligent. Poate ca citind acest cuvânt, v-ati gândit deja ca inteligenta se subântelege. Este adevarast, dar multe se subânteleg, în timp ce practica demonstreaza ca nici nu s-a depus vreun efort de însusire a unei calitati, necum sa se ajunga la formarea deprinderilor. Oricum, nu la o inteligenta nativa, sora cu descurcatul, vrea sa faca trimitere calitatea pe care o cerem. Dar s-a observat ca negocierea implica, pe de o parte, caracterul novator, creativ al comportamentului individual, iar, pe de alta parte, dependenta sa de un ansamblu de reguli generale, tipuri, „retete”, constientizate sau nu, institutionalizate sau nu, reificate sau nu. Interactiunea presupune creativitate negociata, fiecare dintre participanti manifestându-se ca subiect care atribuie semnificatii în limitele pe care o ordine normativa le impune: Expresia „creativitate negociata” vrea sa sublinieze dependenta membrilor de regulile generale, normative sau sintactice, pentru a gasi si justifica semnificatia evenimentelor socialmente organizate sau pertinente lingvistic. Aceasta înseamna ca actorul dispune de competenta interactionala, respectiv de capacitatea de a recunoaste, primi, trata si crea procese de comunicare (care sunt, în acelasi timp, surse de informare).
– Cunoscator de limbi de circulatie internationala: engleza, franceza, germana, spaniola. Nu avem nimic de adaugat, poate doar amanuntul ca vorbirea prin semne nu poate fi apanajul unui reprezentant la negocieri internationale, desi Nichita Sergheevici Hrusciov, seful de partid si de stat al marelui imperiu comunist, a încercat si aceasta varianta, cerând liniste cu limba pantofului pe care îl lovea de masa.

De asemenea, unui negociator i se cer:
- Capacitate de comunicare
- Un temperament extravertit
- Sa fie patriot, evident, dar nu sovin
- Român fiind, sa subscrie la valorile occidentale
- Lipsit de ranchiuna si resentimente
- Sa aiba o usurinta în exprimare


Alte calitati ce se cer negociatorilor sunt:
- foarte buna pregatire profesionala în domeniu;
- capacitatea de a surprinde aspectele practice ale problemelor;
- spirit de cooperare, mobilitate în abordarea problemelor;
- sa se integreze în activitatea echipei si sa promoveze spiritul lucrului în echipa
Daca cineva socoteste ca aceste pretentii sunt prea mari sau se refera doar la situatiile ideale, de neatins, nu-i asa, ca orice ideal, nu trebuie sa descurajeze, fiindca sunt destule meserii sau ocupatii care cer doar cunoasterea literelor si a cifrelor. De la cioban la bisnitar. Si nu putine, sub dictatura sau în perioada de tranzitie, pot oferi sansa de a ajunge primar ori parlamentar chiar. Dar când esti negociator, daca nu poti sa-ti reprezinti tara, du-te în alte zone. Fiindca nu pe tine te faci de rusine, ci un popor, care a asteptat milenii sa ajunga la treptele luminii. Iar tara e a Mariei Sale, neamul românesc, nu a putinatatii tale comode.

Rolul comunicarii în negociere
Asa cum nu este posibila o comunicare eficienta în afara cuvântului, tot astfel nu este posibila negocierea fara comunicare. „Schimburile nu se produc întotdeauna sub semnul unei reciprocitati perfecte. Uneori e necesar sa se argumenteze si sa se dezbata daca trebuie sa se ajunga sau nu la o decizie colectiva”.
În privinta câmpului semantic al termenului negociere, acesta este delimitat în interiorul semnificatiilor si relatiilor pe care le întretine cu verbul a discuta: a trata, a parlamenta, a argumenta, a transmite, a face schimb. Iar a trata, a discuta, a dezbate sunt verbe ce pot induce ideea unor activitati de salon, asa cum se si întâmpla uneori, ceea ce nu înseamna ca negocierile nu se desfasoara si în altfel de locuri. Iata de ce se poate spune ca negocierile se poarta în toate împrejurarile în care este posibila comunicarea. Comunicarea este doar una dintre conditiile negocierii. Orice negociere presupune un proces de comunicare, de transfer de informatii si de întelegerea a lor, între persoanele implicate.
Comunicam pentru a ne cunoaste pe noi însine. Acest mod de introspectie se numeste comunicare intrapersonala. Comunicarea interper-sonala reprezinta un tip de comunicare ce se petrece în interiorul fiecarui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalti sunt perceputi. Desi nu presupune existenta unor comunicatori distincti, dialogul interior pe care îl purtam cu noi însine reprezinta un autentic proces de comunicare, în care îsi afla locul chiar si falsificarea informatiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului(ne referim la situatia frecvent întâlnita a oamenilor care se mint sau se amagesc pe ei însisi). Fiind centrat pe sine, în cazul acestui tip de comunicare, individul este atât emitator cât si receptor. Este întâlnirea individului cu sine, momentele de autoanaliza, convorbirile de seara, din ceasul de taina al fiecaruia. Este comunicarea din fata oglinzii mintii, când în jur este liniste si individul s-a regasit dupa o experienta de exceptie, traumatizanta sau creatoare de stari de beatitudine. Poate fi si comunicarea cu sine din timpul rugaciunii, singuratatea din biserica, momentul de reculegere din fata unui sicriu, teama de neant dinaintea unui mormânt gol. Este comunicarea muta cu cerul înstelat, cu tacere a noptii, cu susrul unei ape descoperite într-o padure uitata. E fericirea fara de cuvinte. Comunicarea intrapersonala, nu presupune cu necesitatea codificarea si decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite sa strabata un spatiu fizic, ci doar unul mental. Noi credem ca nici în cazul comunicarii intrapersonale nu se poate renunta la cuvinte, iar atunci când omul crede ca a stat de vorba cu sine, fara sa-si numeasca gândurile sau sentimentele, planurile ori grijile, s-a aflat doar într-o stare de precomunicare sau postcomunicare, cel mult într-un câmp comunicativ, si nu în prim proces de comunicare. A nu comunica prin cuvinte la întâlnirea cu tine înseamna doar a te relaxa, în acest caz comunicarea fiind înlocuita cu odihna sau cu placerea, uneori chiar cu iluzia comunicarii.
Chiar daca este lipsita de martori si deci nu poate contribui la formarea imaginii noastre, este important sa dam atentia cuvenita acestei comunicari în gând, fiindca de felul în care ne comportam când suntem nevazuti si neauziti depinde si ce vom face, cum ne vom exprima în prezenta altora. Asadar, este necesar sa ne obisnuia a vorbi serios cu noi si în sinea noastra, sau poate tocmai în sinea noastra. Sa nu ne dispretuim, sa nu ne adresam noua în gând ca nimanui, sa nu credem ca daca refuzam sa numim adevarul, acesta nu exista.


A-i cunoaste pe altii. Este procesul de comunicare în care fiecare se adreseaza fiecaruia, de obicei într-o formula informala si nestructurata. Procesul are loc între doi indivizi, dar poate implica si mai multi. Este genul de comunicare dintre doi îndragostiti, dintre parinti, dintre parinti si copiii familiei, dintre frati, dintre cei doi–trei membri din conducerea operativa a unei întreprinderi sau institutii. Un act de vorbire este constituit, în consecinta, dintr-o propozitie performativa si din continutul propozitional al unei propozitii care depinde de aceasta. Propozitia dominanta contine un pronume personal la persoana întâi, ca expresie subiect, un pronume personal la persoana a doua, ca expresie obiect si un predicat, care se formeaza cu ajutorul unei expresii performative în forma prezentului („Eu îti promit ca…”). Propozitia dependenta contine un nume sau o caracterizare ca expresie subiect, care desemneaza un obiect, si o expresie predicat pentru determinarea generala care este atribuita sau refuzata obiectului.[14]
Comunicarea interpersonala are un tipic al ei. Ea începe interpersonal. Daca cineva vrea sa exprime un sentiment sau o idee si doreste sa transmita un mesaj care le contine, trebuie ca mai întâi sa le transpuna în coduri verbale si non-verbale care pot fi întelese. Codurile selectate pentru transmiterea a ceea ce doreste – cuvintele, gesturile si tonalitatea vocii – vor fi determinate de scopul urmarit de vorbitor, de situatia data si de relatia cu interlocutorul, precum si de alti factori, cum ar fi vârsta, mediul cultural si starea sa emotionala. Procesul de transpunere a ideilor si sentimentelor în mesaje se numeste codificare

Comunicarea interpersonala are unele trasaturi definitorii:
Întâlnire fata în fata: comunicarea interpersonala implica întâlnirea fata în fata între doi participanti, fapt pentru care, în mod deliberat, este exclus orice tip de comunicare care poate fi intitulata “mediata”, precum conversatia telefonica, unde anumite medii artificiale realizeaza conversatia între participanti. Aceasta pentru ca orice mediu are caracteristici cu urmari sigure pentru comunicare, chiar daca, în viata de zi cu zi, nu suntem constienti de aceste caracteristici sau nu le luam în consideratie. Tocmai aceasta lipsa de constientizare poate duce la neîntelegeri. Motiv pentru care suntem datori sa apelam în mod curent la comunicarea intrapersonala, cu alte cuvinte sa stam de vorba cu noi si sa realizam unde ne situam în procesul comunicarii, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce vorbim si care sunt urmarile imediate sau în timp ale comunicarii noastre.
Particularizarea rolului participantilor: comunicarea interpersonala implica doua persoane cu roluri variabile si în relatie una cu cealalta – indivizii trebuie sa comunice unii cu altii în scopul dezvoltarii relatiilor personale de urmatorul tip:
· acolo unde exista un grad ridicat de încredere
· atunci când fiecare persoana este pregatita sa discute deschis despre propriile sentimente si trairi
· unde exista preocupare si legatura mutuala între participanti.
În acest sens comunicarea non-interpersonala este activitatea oamenilor care comunica pur si simplu pentru ca trebuie. Dublu sens: De fiecare data comunicarea interpersonala se produce în ambele sensuri, în situatiile interpersonale existând întotdeauna un flux bidirectional al comunicarii. Comunicarea interpersonala nu presupune însa doar schimbul de mesaje, în esenta acesta implica crearea unor simboluri, schimbul de semnificatii si preocuparea pentru un anumit mesaj. Aceasta înseamna ca semnalele transmise, indeferent de forma lor, trebuie sa fie clare si lipsite de ambiguitate, daca este vorba de comunicarea cotidiana, daca însa este vorba de comunicarea artistica, de care ne vom ocupa într-un capitol aparte, atunci ambiguitatea nu este doar admisa, ci obligatorie. Comunicarea cere, de asemenea, ca afirmatiile facute de catre emitator sa poata fi verificate, într-un fel sau altul, si de ceilalti participanti la discutie. Mai exact : sa fie verificabile. Si – mai aproape de ceea ce vrem sa atragem atentia – sa fie verosimile, sa nu trezeasca suspiciuni de îndata ce au fost emise.


În realitate, eliminarea ambiguitatii este foarte dificila, daca nu chiar imposibil de realizat. Chiar în conditiile în care s-ar putea exprima ideea de ambiguitate a comportamentului uman, în acelasi timp, aproape orice afirmatie pe care cineva ar putea sa o faca la un moment dat, poate fi interpretata în mai multe moduri. De aceea pentru a întelege procesul comunicarii trebuie analizat modul în care indivizii dau sens situatiilor în care se afla.
Ajunsi aici trebuie sa facem o afirmatie care se accepta destul de anevoie: comunicarea interpersonala este partial sau chiar în întregime intentionala. Aceasta pentru ca noi nu comunicam adevaruri absolute si nici nu ne exprimam în realitati, ci în cuvinte care, la rândul lor sunt niste simboluri. Daca doreste cineva sa ne gaseasca nod în papura, o poate face usor, demonstrându-ne, în timp ce vorbim, ca suntem anapoda. Sa ne amintim de o poezie a lui Eminescu inspirata dintr-un poem al lui Fr. Schiller, Manusa. Dar sa mai zabovim o clipa la realitatea noastra. Un tânar, de exemplu, îi spune unei fete ca o iubeste. Ea întreaba: vorbesti serios? El raspunde, fireste, da. Ea mai are o curiozitate: esti crestin? El, mai mult sau mai putin întâmplator, este crestin. Este în regula, zice ea, ar trbui sa te sinucizi pentru ca ma iubesti, iar un crestin îsi da viata pentru fiinta iubita… Este limpede ca am intrat în plin absurd, luând sensul care ne-a convenit noua dintr-un întreg proces de comunicare cu multiple valente semantice.
Comunicarea interpersonala este mai degraba un proces continuu, si mai putin un eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o întâmplare, o actiune, un fapt care au un moment clar de început si un moment la fel de limpede de încheiere. Privind însa lucrurile din alt unghi de vedere, importanta întelegerii comunicarii interpersonale apare mai mult ca un proces continuu, o activitate în derulare, care nu poate fi încadrata între anumite ore si nici nu ar putea fi rodul unei hotarâri ce ar tine de un grafic.
Comunicarea interpersonala se cumuleaza în timp. Chiar daca o persoana a facut o afirmatie, la un moment dat, aceasta va fi interpretata în baza a ceea ce a mai spus în trecut si a ceea ce se asteapta a mai spune în viitor. Daca vrem sa întelegem relatia dintre doua persoane, care au comunicat anterior, atunci trebuie luata în calcul istoria relatiei lor, precum si modul în care fiecare interpreteaza remarcile celuilalt, fiindca ele nu vor mai fi percepute în stare pura, ci afectate de trecut sau de perspectiva viitorului.

Comunicarea în grupuri mici
Se desfasoara când un grup de oameni se întâlneste pentru a rezolva o problema, a lua o decizie, sau a face propuneri legate de o activitate care-i intereseaza în egala masura sau îi motiveaza diferit, dar nu contradictoriu. Grupul trebuie sa fie suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui sa aiba posibilitatea de a interactiona cu ceilalti participanti la discutie, componenti ai grupului. Daca grupul nu este suficient de mic si nu asigura comunicarea între membri, atunci se divide de la sine în grupulete, formând ceea ce ne este atât de caracteristic noua celor din Balcani, bisericute sau gasti… Tipul acesta de comunicare este caracteristic sedintelor de bord, de consiliu, de comitet de conducere, birourilor executive sau conducerilor operative. În armata, aceasta comunicare este specifica conducerilor operative. În aceste sedinte se urmareste ca într-un timp relativ scurt sa apara cât mai multe idei si sugestii, chiar daca pentru moment ele nu par (toate) utile; mai târziu însa ele pot fi analizate în liniste, selectate si fructificate. „Conceputa de prof. Alexander Osborn de la Buffalo University, metoda consta în reunirea într-o încapere special amenajata pentru a crea o atmosfera destinsa, decontractata, a unui grup format din 3–10 persoane, carora li se propune sa rezolve o problema cu privire la care nu fusesera informati în prealabil. În varianta clasica, timpul acordat participantilor variaza între o jumatate de ora si o ora si jumatate, dar exista si versiuni mult mai restrictive (metoda Philips 66 limiteaza durata totala a discutiilor la numai 6 (!) minute pentru un grup standard de 6 persoane).

Trasaturile care deosebesc branstorming-ul de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:
a) accentul pe cantitate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);
b) interzicerea stricta a emiterii oricarei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;
c) înregistrarea si retinerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent daca ele par judicioase, rationale, realiste sau total trasnite;
d) dreptul participantilor de a asocia liber, în orice fel, ideile enuntate de colegii lor, cu conditia respectarii regulii b. “
Exista convingerea ca modalitatile de structurare a raporturilor dintre persoane antreneaza moduri particulare de lucru, de schimburi, de exersare si de productie: în functie de repartitia functiilor între indivizi sau între subgrupuri în raport cu:
– eventualele distinctii sau nediferentieri de roluri încredintate indivizilor,
- în virtutea instructiunilor privind durata si obiectivele,
- prin reducerea sau nu la diferite mijloace scrise, orale, audiovizuale, informatice (în general, tehnologice).
Comunicarea publica. În cadrul acestui tip de comunicare vorbitorul (sau emitatorul) transmite un mesaj unei audiente. Audienta fiind mare, mesajul trebuie sa fie puternic structurat, canalele sunt amplificate, vorbitorul putând utiliza în sprijinul transmiterii cât mai corecte si complete a informatiilor si canale vizuale aditionale. Acest gen de comunicare este specific conferintelor, lectiilor publice, discursurilor parlamentare, predicilor, mitingurilor. Caracteristica principala a acestui mod de comunicare consta în existenta unui singur emitator si a mai multor receptori, fie acestia din urma ascultatori dintr-o sala de conferinte, participanti la un miting, fie conectati la o retea de radio sau de televiziune.
Comunicarea în masa, definita în special prin caracterul sau public, este, dupa opinia lui Stappers, un proces de comunicare în cadrul caruia emitatorul nu exclude pe nimeni de la decodarea mesajului, comunicarea fiind publica si, din aceasta cauza îsi propune sa fie general accesibila. Lui Stappers i se pare mai convenabila definirea comunicarii în masa drept emiterea de mesaje prin care emitatorul se adreseaza fara deosebire oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanta receptoare are acces neconditionat, cel putin în masura în care accesul depinde de emitator. Judecând însa lucrurile în esenta lor în masa este orice comunicare pe care receptorul o doreste difuzata cu scopul de a ajunge la câti mai multi oameni pentru a-si face publice ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relatie directa.
Secolul XX si cel în care am intrat s-au remarcat în mod special prin amploarea pe care a luat-o comunicarea publica, mass media cunoscând o dezvoltare nu doar fara precedent, dar detasata mult de alte forme de comunicare prin posibilitatile de informare de care dispune, dar si prin modalitatile de manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în procesul comunicarii zilnice dintre indivizi, cea mai mare pondere o are, în mod natural, comunicarea interpersonala.